Povestire scrisă de Andreea Drăghici, premiată de Veronica D. Niculescu la concursul trimestrial de povestiri – „o poveste spusă într-un mod aparent simplu – lucru deloc la îndemână, de fapt –, în care esența este ascunsă până către final, ca un sâmbure amar într-un fruct dulce. O apariție delicată și sigură în întregul set de povestiri trimise la concurs.”
În ziua aia ne-am urcat în Dacia familiei și am plecat la gară. Tata m-a lăsat să mă îmbrac cum voiam eu, iar pe frate-miu l-a pus să-și ia un hanorac peste tricou, că, deși vara încă nu se dusese de tot, nici vreme de tricou nu mai era.
－ Unde mergem?
－ La gară.
－ De ce?
－ Mergem s-o luăm pe mami.
－ Da! Da! O luăm pe mami!
Din ce știam eu, trebuia să mai stea vreo lună și, cînd vorbiserăm ultima dată la telefon, nu-mi spusese că se întoarce și nici nu era genul căreia să-i placă surprizele. Deci nu făcea surprize. Nu l-am întrebat de ce mergem să o luăm și, pînă la urmă, nici nu conta.
Toată vara stătusem zi de zi cu Mihnea în casă pînă la cinci, cînd tata se întorcea și atunci puteam să ieșim afară. Pînă ajungea el acasă, eu și frate-miu ne uitam iar și iar la filmele de pe cele cîteva CD-uri pe care le aveam, aranjate frumos, într-o mapă, mîncam ce ne lăsa tata în cuptorul aragazului sau ne certam din nimicuri, sfîrșind eu cu mai puțin păr în cap și Mihnea cu urme de dinți pe mîini și pe brațe. Pînă seara eram iar prieteni, iar tata nu afla niciodată nimic. Nici mama. Ea ne suna din cînd în cînd să vadă ce facem, să se asigure că am mîncat, că am dormit la prînz și că n-am făcut prostii. Răspunsul nostru era mereu da.
Acum mergeam s-o luăm de la gară, ea avea să fie mereu acasă și noi nu trebuia să mai stăm toată ziua înăuntru, în timp ce prietenii noștri se distrau în fața blocului. Dacă mă gîndeam bine, îmi era și dor de ea. Pe tata îl iubisem dintotdeauna mai mult, dar niciodată nu putusem să vorbesc cu el așa cum vorbeam cu mama.
În mașină se simțea veșnicul miros al Daciei noastre – de ulei de motor încins, de aer stătut și de praf ieșit din canapelele vechi, mai vechi decît mine, ale mașinii. Mă uitam pe geam, în timp ce cîmpul de pe ambele părți ale șoselei dispărea în spatele nostru puțin cîte puțin.
－ La întoarcere, eu stau cu ea și tu stai în față, a zis Mihnea.
－ Ba nu. De ce să stai tu cu ea și nu eu? Stau eu cu ea.
－ Eu am zis primul că stau cu ea.
－ Nu contează cine zice primul, eu sunt mai mare.
－ Ba nu!
－ Ba da!
－ Nu, spune-i tu, tati. Cine zice primul că el stă, el stă.
－ Nu vă mai certați. Mă doare capul.
Frate-miu s-a uitat urît la mine, mi-a scos limba și mi-a arătat pumnul.
－ Taaati, Mihnea uite cum face!
－ Dacă nu vă potoliți, vă dau jos pe-amîndoi.
Am tăcut, deși știam că discuția nu se terminase și că nu aveam să las de la mine în treaba asta. Eu aveam să stau cu ea și punct. Și asta nu pentru că nu aș fi putut să stau în față, loc care îmi plăcea, de altfel, foarte mult, dar dacă Mihnea voia cu ea, nu trebuia să-l las pur și simplu să cîștige.
Am ajuns la gară mai repede decît trenul în care era mama și știu că mi se părea că timpul a rămas pe loc și că aveam să o așteptăm acolo mult și bine, fără ca ea să apară. Mă gîndeam că poate tata ne-a păcălit, că mama încă are grijă de bebelușul mătuși-mii și de mătușa să se refacă după naștere și că nici nu avea de gînd să mai vină acasă. Cînd vorbeam cu ea la telefon, îmi spunea că David a zîmbit, că dădea din mînuțe cînd o vedea, că începuse să gîngurească. Povestea de parcă toată lumea ei nu mai eram noi, de parcă lumea i se mutase acolo, în apartamentul mătuși-mii, iar noi deveniserăm doar cei de la mulți kilometri depărtare, care o așteptau să se întoarcă acasă, fără să știe că ea nu avea de gînd să mai vină. Da, eram geloasă. Ca orice copil de nouă ani, mi se părea aiurea ca mama să-l iubească pe David și să nu mă mai iubească pe mine. Mă simțeam la fel ca atunci cînd mă puneam seara la culcare și plîngeam cu fața în pernă, crezînd că îl iubea pe Mihnea mai mult decît pe mine.
Totuși, după vreo jumătate de oră de așteptat trenul, timp care mi-a părut o veșnicie și în care s-au întîmplat, exact în ordinea asta, a doua ceartă cu Mihnea pe aceeași temă, pînă cînd tata, ca să ne liniștească pe amîndoi, a zis că mama va sta în față și noi în spate; un drum la toaleta din gară, un loc plin de mizerie, unde ne-a mai cerut și bani ca eu să primesc o bucată de hîrtie roz și aspră, care mai miroasea și urît și pe care nici n-o cerusem, pentru că aveam șervețelele mele; un alt drum pînă la gogoșeria de pe colț, de unde tata ne-a luat mie și lui frate-miu cîte o gogoașă cam uleioasă, dar pe care a trebuit să o mănînc, fiindcă insistasem mult să mi-o cumpere, și numărarea tuturor stîlpilor de pe peronul unde eram noi, apoi de pe cel din dreapta și cel din stînga – cîte cincisprezece pe fiecare, –a venit trenul. A durat vreo cinci minute de cînd l-am văzut, roșu închis, venind foarte încet, și pînă cînd, în sfîrșit, a oprit în fața noastră. Au coborît doar trei oameni, fiecare pe cîte o ușă, iar unul dintre ei era mama. Sau o formă de-a mamei, una pe care o recunoscusem, dar care nu-mi era, totuși, familiară.
Era slabă, slabă cum nu o mai văzusem niciodată și albă la față. Slabă și albă. L-a îmbrățișat pe Mihnea, apoi pe mine. M-a strîns, dar nu așa ca de obicei. Strînsoarea ei, alteori puternică, era acum ușoară, abia de i-am simțit brațele în jurul umerilor.
－ Nu ți-a fost dor de mine?
N-am putut să zic nimic, pentru că mama pe care eu o așteptasem nu era mama care se afla lîngă mine. Da, ele semănau, dar nu erau cu siguranță aceleași. Atunci m-am gîndit că ar putea fi așa cum se întîmpla în desene animate, cînd cineva se deghiza în altcineva, ca să facă o glumă sau ca să pună la cale o păcăleală. Doar că, în desene, oamenii deghizați erau de fiecare dată niște oameni răi, iar mama nu fusese niciodată un om rău.
Tata i-a zîmbit și a sărutat-o repede pe gură, apoi i-a luat bagajele, iar mama ne-a luat pe mine de-o mînă, pe Mihnea de-o mînă și ne-am dus la mașină. Frate-miu povestea verzi și uscate, iar mama zîmbea și mai întreba cîte ceva din cînd în cînd. M-a strîns ceva mai tare de mînă și am știut că vrea să zic și eu ceva, să povestesc așa, ca frate-miu. Doar că eu eram dezamăgită, iar dezamăgirea te reduce la tăcere. Mama nu mai era mama și nu-mi puteam scoate nicicum asta din minte.
În mașină, așa cum ne promisese, tata ne-a pus să stăm în spate, în timp ce mama s-a așezat pe scaunul din față. Lui frate-miu nu-i convenea, eu eram OK cu asta. Nu voiam să mai stau lîngă mama, pentru că îmi era frică. În același miros de ulei de motor încins și de praf ieșit din canapele, tata și mama vorbeau încet. Frate-miu continua să pălăvrăgească despre toate prostiile, lucruri neinteresante, de altfel, avînd în vedere că nimeni nu-l asculta cu adevărat.
－ Mai taci odată! i-am strigat. Nu vezi că nu te ascultă nimeni?!
－ Iar ați început, a zis tata din față.
Mama n-a zis nimic, dar i-am prins privirea în oglinda din dreapta, se uita la noi, dar, chiar și uitîndu-ne una la alta, simțeam în continuare că mama mea nu era acolo, că, deși puteam să o ating, ea continua să fie foarte, foarte departe. Mi-am întors privirea și m-am strîmbat la Mihnea, iar el mi-a arătat iar pumnul. Apoi ne-am întors cu fața spre geam și n-am mai zis nimic.
－ Tot nu mi s-a oprit sîngerarea. E din ce în ce mai rău. L-ai sunat pe doctor?
－ Da, te-a programat mîine.
－ Și i-ai explicat situația?
－ Da, a zis că nu știe să zică ceva concret, dar vede cînd te consultă.
Vorbeau tot încet, la fel ca atunci cînd aveam musafiri și ne puneau să mergem să ne jucăm la noi în cameră, iar ei continuau discuția în șoaptă, pînă cînd erau siguri că noi plecaserăm de tot. Discuția pe care am auzit-o în ziua aia, deși ei nu voiseră să o aud, a fost începutul unui șir lung de alte și alte discuții despre sîngerări, despre doctori, despre operații, despre seringi, despre medicamente.
Dacia noastră lăsa în urmă cîmpul întins și pe o parte, și pe alta, mirosul de ulei încins era tot acolo, frate-miu mă privea la fel de urît, eu simțeam că nu mai e aer și că o să-mi vină rău.
De-a doua zi, mama avea să fie doar o prezență într-un pat din spital și-apoi o prezență în patul din dormitor, la fel ca prezența oricărui om care, pentru că nu spune nimic, nu e luat în seamă.
