Autor: Anca-Maria Pănoiu
Nu că aș fi pus vreo clipă mâna pe ac. Dar cât pe ce să ies bumbăcită!
Îmi ajunsese pe la urechi o vorbă cum că tanti Cica, sora mai mare a bunicii, ar fi avut o grămadă de ii rămase din tinerețe. Destul cât să-mi răsară în închipuire o ladă de zestre plină cu minuni de borangic, în care să scotocesc după pofta inimii nesătule. Îmi tropotea capul pieptului de bucurie la gândul că teancul meu de pânzeturi însemnate s-ar fi putut îmbogăți simțitor cu două, poate chiar trei povești cusute.
M-am pus pe iscodit. Dar nu știu ce râcă mocnea printre neamuri, ce ițe erau încurcate, ce lucruri fumegau nespuse, căci bunica, îndată ce mi-a înțeles gândul, a izbucnit: să nu cumva să cer! Nu era prea limpede pricina, dar plutea pe buzele strânse și zbicite numele Valerichii, fata lui tanti. Haida, de! Sărită bine de 60 de ani și măritată și mai bine de vreo alți 40, uitase demult și ce-i zestrea, și ce-i găteala. Ce-i trebuiau ei iile? M-am dus la tanti Cica pe furiș.
Am găsit-o… „ocupată cu șederea”, vorba lui nea Nică, soțul mutat la Domnul. Ceva mai sfrijită, mai împuținată decât îmi rămăsese în amintire – se vede treaba că nu mai trecusem de mult pe acolo, pe la deal. Așa de multă vreme, că parcă mi-era și nu-știu-cum să vin așa, cu mâna întinsă spre a cere, și nu spre a da. Și totuși, iile! Mi-a tremurat vocea când am bălmăjit: „Tanti, știu că matale aveai multe, multe ii…” „A? Da, da.” „…și, mă gândeam, poate te-ai îndura să-mi dai și mie măcar una – că uite, mi-e drag să port.” „Aaaa, păi nu mai fac acu’! Făceam înainte!” Pesemne că nu numai se ogârjise, dar bătrânețea îi atinsese nițel și auzul. „Păi nu, tanti, nu să-mi faci! Să-mi dai din alea vechi!” „Nu, nu mai cos acuma, pușă! Ochii… nu mai pot ochii.” În tindă se auzea glasul hârâit al Valerichii. „Nu mai cos…” Am plecat cam necăjită.
Au trecut vreo trei luni, fără ca mie să-mi treacă amarul. Până într-o zi, când mama mă ia deoparte: „Vezi că ți-a trimis tanti o ie frumoasă foc. Dar să nu cumva să afle bunica!” E albă. Romburi negre cu miez roșu. Paiete aurii. Borangicul curge pe trup ca o poveste, rechemându-mi în minte o tanti Cica așa cum o știam din copilărie – iute și trupeșă, vioaie și îmbujorată, zicând cu glas zdravăn și surâs șiret: „Bată-te norocul să te bată!” Măcar șiretenia îi rămăsese.
