Povestire scrisă de Răzvan Macovei, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire în care cursantul să „la alegere: o poveste despre curaj/o întâlnire/revedere cu foști colegi colegi de clasă/facultate/serviciu”, pe 15 martie 2020.
O dată în viață trec zece ani de la terminarea liceului. A venit ziua aia și nu simt nimic. Ar trebui, totuși, să simt ceva, nu? Să am emoții, bune sau rele. Să mă gâdile entuziasmul în piept la gândul c-o să-mi revăd colegii după atâta timp. Să am furnicături anxioase în stomac anticipând reîntâlnirea cu profesorii. E un moment deosebit, până la urmă, cel puțin așa se spune. Am petrecut patru ani împreună, într-o perioadă formativă din viață. Când hormonii îți dictează comportamentul și habar n-ai cine ești. Nu am păstrat legătura cu nimeni, dar am cules destule informații de pe Facebook cât să-mi fac o idee. O colegă a chelit, alții au făcut copii și majoritatea s-au îngrășat. Așa, și? Timpul e necruțător sau ceva. O să port pantofi lucioși ca să mă văd cu oameni de care n-am fost atașat niciodată, doar că acum sunt mai urâți și mai obosiți. Nici eu nu-s mai breaz, deci poate măcar o să empatizez cu ei.
Sunt în fața oglinzii și îmi suflec mânecile cămășii. Mă întreb încă o dată de ce trebuie să merg la treaba asta. Îmi amintesc că am plătit trei sute de lei, deci aș face bine să mă duc, altfel aș fi idiot. Asta e, oricum nu am altceva mai bun de făcut. Pot să merg și să îi judec pe ceilalți, ca o țață. Probabil asta o să facă și ei. O să se vândă pe sine și-o să creeze impresia că anii ăștia nu au trecut peste ei ca un buldozer, ci i-au înnobilat cumva, i-au îmbogățit.
O iau la pas pe drumul pe care obișnuiam să-l parcurg zilnic spre liceu. Nu e nici nouă dimineața, dar nădușeala de iunie s-a trezit devreme, astfel că până ajung am deja pete de transpirație la subraț. Curtea liceului e presărată cu grupulețe de oameni dichisiți ca pentru o zi specială. Îi ochesc pe cei din fosta mea clasă și mă îndrept într-acolo. Ăsta e momentul când trebuie să fabric entuziasm fals de revedere. Respir adânc și mă strecor între ei.
— Heei!
— Heeeeeeei! Hei, hei hei!
Îmi blochez un zâmbet pe față și intru în hora întrebărilor generice. „Ce mai faci, unde lucrezi, ce mai știi de X”. Nimeni nu răspunde pe larg, parcă toți vor să scape cu un răspuns cât mai scurt. Tensiunea se ascunde în spatele unei cordialități jucate, în timp ce fumăm țigări și ne învârtim în loc. Momentele de tăcere nu sunt apăsătoare, mie îmi plac. N-am nicio problemă să-i las pe ceilalți să umple liniștea cu cuvinte. O profă de care nu-mi aduc aminte ne face semn să intrăm în sală. Începe ceremonia sau ce pizda mă-sii începe.
Suntem vreo sută de foști elevi și șapte profesori în aulă. Fiecare tre’ să spună câte ceva despre ce a făcut în ultimii zece ani. Mă ia transpirația când mă gândesc cât o să dureze treaba asta. O sută de oameni, o sută de istorii pe care nu vreau să le aud. Trebuia să vin direct la restaurant.
Directorul începe cuvântarea. Mă aștept să ne mintă despre cum am fost o generație deosebită, însă nu o face. Nicio generație nu e deosebita, în special a noastră. Jumătate din profeseori par deranjați că s-au trezit devreme într-o sâmbătă ca să fie aici. Aveți trei luni de vacanță, mă gândesc cu dezgust, schițați măcar un zâmbet jenat, mânca-mi-ați pula, vă mai și hrănim diseară.
Dascălii sictiriți își încheie discursurile în care n-au spus absolut nimic, și acum urmăm noi, în ordine alfabetică. Cei mai mulți au minima decență să vorbească scurt și la obiect, însă alții se lungesc cu emfază, țin să înșire o întreagă cronologie a realizărilor personale și profesionale, ba chiar unii par că s-au pregătit ore întregi în oglindă, presară discursul cu scurte pauze strategice, poate își imaginează că o să-ncepem să-i aplaudăm. Suntem abia la litera „D” și simt plictiseala până în măduvă oaselor. Îmi petrec timpul imaginându-mi cât de satisfăcător ar fi să-i flegmez în ureche pe ăia care depășesc un minut trăncănind despre ei înșiși. Urmează Carina, regina scârbei. A făcut jurnalismul și a fost știristă la Antena1 Timisoara. Vorbește de parcă e în fața camerelor de filmat încă din liceu, cu o dicție de carton și un grai afectat, prețios. Toți colegii o antipatizează, dar toți băieții vor s-o fută. Are talentul de a-ți întoarce stomacul pe dos și de a-ți face pula să tresară în același timp. Magie neagră.
După ce ultimul coleg ne spune și el că lucrează într-o corporație și că e de o mediocritate infinită, rândurile se sparg și ne înghesuim spre ieșire. Mă simt de parcă s-au mai scurs încă zece ani peste cei zece care au trecut de când am terminat liceul. O iau agale spre casă, unde plănuiesc să mănânc fără să mă satur, ca să am loc în burtă pentru meniurile pe care am dat trei sute de lei.
Restaurantul unde urmează să sărbătorim trecerea timpului e la poalele Castelului Huniazilor, undeva la marginea orașului. E spațios, cu terasă, decorat modern, chic fară să fie prea kitsch, îmi place. Mese lungi înșirate pe marginea ringul de dans, ospătărițe care te ghidează zâmbitoare către locul tău, atmosferă plăcută. Nu am dat banii chiar degeaba. Mă duc la bar să văd ce whisky e în meniu. Ballentine’s. Era de așteptat să fie băutură ieftină, dar de ce mereu gunoiul ăsta? Deh, strângem din buci. Cer o băutură dublă, cu multă gheață ca să atenueze gustul, și mă întorc la masă, unde un coleg le arată celorlalți poze cu fetița lui pe telefon. Îmi iau pachetul de țigări și ies pe terasă. Canicula din timpul zilei s-a mai îmblânzit, vântul de seară adie răcoros acum. Hai că nu e chiar așa de rău, îmi zic. E chiar plăcut, trebuie doar să mă relaxez, să inspir adânc aer în piept și să expir resentimentul ăsta care mă călărește de când m-am trezit. Și ce dacă a fost de căcat în liceu, uite ce seară frumoasă e afară. Păsărelele ciripesc, whisky ieftin nelimitat, cartofi umpluți cu brânză, ce sloboz să mai vreau?
Reveria mi-e întreruptă de Eugen, colegul cu părul mereu unsuros, acum polițist de circulație, Alina, profă de engleză, mândră de apelativul teacher, și Olguța, săraca, nu știu cu ce se ocupă, cred că lucrează în Italia, dar vai, săraca, nu prea mai are păr, părul pare s-o fi părăsit, există oare calviție feminină?
— Spiridon, ce faci, mă? întreabă Eugen și mă bate pe umăr.
Își aprinde țigara și continuă înainte să apuc să răspund.
— Mai știi când ți-ai aprins o țigară în timp ce te asculta la istorie și o vrut proful să te exmatriculeze?
Râde.
— Sau mai știi când ai rugat-o pe profa de latină să deschidă geamul că îi pute gura și nu putem să ne concentrăm? adaugă Alina.
— Ce dilău era Spiridon! spune Eugen către fete.
— Ce dilău erai! zice și Alina.
— Ce dilău eram! repet și eu în timp ce-mi sting țigara și dau pe gât ultima gură de apă cu whisky.
Înăuntru toate locurile par să se fi ocupat. Fac un refill la bar, apoi trec pe lângă masa profesorilor. Farfuriile cu aperitive sunt deja golite. Și voi ați venit nemâncați, fomiștilor. Mă așez la masă și privesc în jur în timp ce mestec niște cașcaval. E amuzant cu câtă poftă ți se trântesc în față momente rușinoase din trecut, pe care încerci să le uiți, dar deh, am fost clovnul clasei până la urmă, e normal să fiu ținut minte pentru clovnul clasei things.
Rumoarea de la mese crește pe măsură ce farfuriile și paharele se umplu și se golesc. DJ-ul pare să fie o reîncarnare nefericită a lui Gyuri Pascu și nu ne scoate din Abba și DJ Bobo. Din când în când mai urlă în microfon câte un Check it out! sau un Let’s go, party people! Nu am fost la discotecă în Costinești în anii 90′, dar îmi imaginez că nu era foarte diferit.
Ies pentru a mia oară la țigară, deja pilit bine. Silueta Carinei, of, cu rochia mulată pe geometria dumnezeiască a bucilor, îmi fură privirea. Intru cu ea în vorbă, îmi povestește în romgleză despre start-up-ul pentru care face acum PR, că în presă nu erau bani, dar că know-how-ul din media o ajută enorm acum, bla. Mereu am avut impresia că nu e nimeni în spatele ochilor ei. Pare că vorbesc cu o colecție de trăsături de personalitate studiate și legate împreună cu o sfoară invizibilă. Gândul ăsta alungă orice urmă de excitare și mă scuz la toaletă.
Cred că al cincilea pahar de whisky mi-a aprins călcâiele, pentru că imediat ce-l văd pe fostul meu nemesis, proful de română, picioarele mă conduc spre masa lui. Mă urmărește cu privirea rece, molfăind conștiincios niște cotlet de porc. Ah, ce l-am mai detestat pe omul ăsta! Toată lumea îl ridica în slăvi pentru erudiție și competență, dar mereu am suspectat că mitul din jurul lui s-a format în primul rând pentru că-l cheamă Trandafir, ca pe domnul Trandafir al lui Sadoveanu. Eu am învățat un singur lucru de la el, că „de asemenea” se scrie despărțit. Și acum țin minte tăietura lui roșie între „de” și „asemenea”. Mă așez lângă el cu intenția de a-l face să se simtă prost.
— Ce mai faceți, dom’ profesor? Am văzut că ați publicat un roman la o editură locală. E un roman istoric am auzit, nu?
— Da, acțiunea se desfășoară la finalul celui de…
— Foarte tare, dom’ profesor! Mă bucur mult să aud asta și abia aștept să îl citesc! L-am frunzărit ieri în librarie si m-am gândit să-l cumpăr, dar mi s-a părut scump.
Îmi zâmbește amărui și mai ia o furculiță de piure.
— Am văzut că folosiți foarte des „puncte-puncte” în loc de virgulă sau de punct, interesant! Nu am mai văzut asta pâna acum, e vorba de un truc scriitoricesc, nu-i așa?
— Punctele de suspensie sunt o unealtă fonologică…
— Foarte interesant, dom’ profesor! Mereu îmi face plăcere să conversez cu dumneavoastră!
Mă ridic din a doua încercare și îl bat apăsat cu palma pe spate pâna îmi întoarce o privire veninoasă, apoi mă întorc încâlcit la masa mea. Toți sunt pe terasă, friptura s-a răcit. Iau o gură, dar e ațoasă și o scuip în farfurie. Gyuri bagă Ani de liceu a lu’ Stela Enache și lumea se îngrămădește pe ringul de dans. Simt nevoia de aer și dau să mă ridic, dar mi-e greu. Vomit puțin în gură.
