Povestire scrisă de Ana Piuaru, apreciată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „pentru discreția personajului principal”.
Şi dorurile ar trebui să aibă un deadline, un termen până la care să se transforme în altceva.
Gândul i se încurcă în bucățile de inox care sclipeau în soare pe centrala din spatele blocului. Nu semănau deloc cu o roză a vânturilor. Vreme de doi ani nu s-a îndurat să-i spună că e doar o turbină pentru ventilație, să nu-i strice bucuria. Prefera s-o necăjească doar câteva clipe până când ochii i se rotunjeau a mustrare, încordarea brațelor ei dispărea şi obrajii căpătau tiparele înflorate ale soarelui prin perdeaua rărită. Pe fata cu flori pe chip ştia cum s-o împace.
Numără lunile de când n-o mai văzuse.
— Dacă sunt vecini pe scară, mă întrebi de casa de pe Strada Siretului şi eu te invit să intri.
Pe lângă roza vânturilor. Pe lânga graffitiul violet, printre vecinele aşezate la scara blocului. Pe ascuns. Pe înserat. Pe vârfuri.
Încercă să desluşească amprente pe fereastra murdară, dar imediat îşi mută privirea la urmele îndoliate lăsate pe pamânt de dudele căzute pe aleea îngustă. Ea le-ar fi văzut cu siguranță acuarelele unui copil supărat, sau poate o hartă. Aruncă pe comoda din colț țigara ruptă care-i rămăsese între degete şi trase de mânerul din lemn până ce fereastra se eliberă printr-un scrâşnet îndelung. Chiar şi aşa, simți că se sufocă. Deschise şi ferestrele dormitorul mic, dar aerul fierbinte năvăli şi aici. Căută cheile căzute lângă cuier şi coborî grăbit pe lângă vecina de la doi care bâjbâia să deschidă uşa uscătorului împovărată cu un lighean plin cu rufe şi un coş cu cleşti.
— Domnule Damaschin, da’ unde ieşiți în soarele ăsta? De-abia ați ajuns. Când vă întoarceți să treceți neapărat să vă dau şi facturile. Şi o să fie gata şi porumbul. Haideți! Mai stați de vorbă şi cu George al meu. Da’ unde arde? Toți sunteți grăbiți, mămică! Val-vârtej, vedea-v-aş la pensie!
Prinse doar câteva cuvinte înainte ca uşa să se trântească cu zgomot şi să deranjeze picoteala pescăruşilor aşezați pe tomberoane. Ocoli utilajul care măcina liniştea la scara vecină şi urmă griul rece al peretelui până ajunse la semafor. De aici putea tăia aleile cu nuci ale blocurilor din spatele bulevardului. Cumpără un pachet de Marlboro şi o rolă de caramele cu lămâie de la chioşcul din intersecție şi înaintă prin arşita bezmetică a dimineții fără să ştie cât ar putea să fie ora.
Piața părea aşa cum o lăsase. Înfiptă în mirosul ei familiar de roşii, pepeni răscopți şi cimbru. Vânzătoarea aprigă se încăpățâna şi acum să nu lase prețul lactatelor de Sibiu, aceiasi mustăcioşi ridicau în slăvi afinele de Maramureş şi loveau automatul de cafea stricat. Doar pescăria, cu perdeaua ei de gâze şi mărgele cafenii, se închisese şi în locul ei apăruse o farmacie.
Ar fi mâncat prune afumate, dar ştia că în august nu erau pe gustul lui. Ouă de țară, papuci şi narcise, trei la zece lei, cinci la cincisprezece, glasurile ascuțite se amestecau cu miasma zoaielor aruncate pe cimentul murdar şi ajungeau la el ca într-un ritual păgân. Nu ştia ce căuta de fapt. Tâmplele îi pulsau în neştire aşa că se aşeză pe treptele pet shop-ului din lateral, sub privirea curioasă a vânzătorului. Scoase o bomboană şi rămase o clipă cu hârtia mototolită între degete. La nivelul ochilor, pe una dintre tarabele încinse de soare cineva aranjase cu grijă o mână de cireşe. Doar câteva cireşe încrețite, trecute, roşiatice, aliniate aproape de centrul tarabei şi fără preț.
— Trebuie să luăm, cum să nu? Nu ştii că nu se găsesc? Nu se găsesc cireşele amare, îți spun. E un semn, crede-mă! Trebuie să cumpărăm, o să fac dulceață, o s-o pun în borcane legate cu pânză în carouri, scot şi etichete la imprimantă, o să vezi tu! O să le fac frumoase şi o să le punem în dulapul de pe balcon, şi aşa îl ții degeaba.
— Ţi-ai găsit! Tu? Să faci dulceață? Ce te-ai mai lăudat şi cu murăturile. Şi tot golaş e balconul.
A tăcut imediat ce privirea fetei s-a frânt în poalele fustei stacojii. Atunci nu cumpărase cireşele şi nu o făcu nici acum. Se simți la fel de vinovat.
Îşi aminti soarele complice din ziua în care locul lor era acolo, cu bunicile care-şi vindeau povestea lângă un braț de margarete, cu butoaiele de varză aşezate direct pe pietriş şi cu vrăbiile flămânde. Soarele de azi îi era străin.
Vocile siluetelor care-l înconjurau ajungeau la el din ce în ce mai înfundat. Se transformau în umbre. Nici tâmplele nu-l mai ascultau. Îşi dădu seama că nu se atinsese de cafeaua pe care o uitase pe masa din bucătărie. Alese câteva piersici şi o mână de zmeură în timp ce înregistra gesturile fetei din spatele tarabei cu vopseaua scorojită. Încercă să şi-o imagineze aranjată, machiată, fericită, în alt decor. Nu reuşi. Coada împletită neglijent pe un umar, şuvitele lipite de tâmplele ude, bretelele rochiei murdare, toate erau aşa cum trebuiau să fie. Îşi plimbă degetele pe buzele arse, se opri un moment şi scoase pachetul de țigări cu gândul să-şi aprindă una, dar se răzgândi şi o porni spre casă pe altă alee decât cea pe care venise.
Era aceeaşi alee pe care acum un an urmărea cum conturul copacilor cădea ruşinat pe volanele fustei ridicate deasupra gleznelor. Aleea pe care degetele neîndemânatice îi cuprindeau preț de doi paşi ceafa cuminte şi o făceau să tresară. Cu vântul ghiduşit în şuvițe castanii, cu pasul ştrengarului şi toată vara adunată între ei.
Nu-şi recunoscu chipul în fereastra firmei de asigurări. Trecu printre copiii ascunşi în umbra blocului, furându-le mingea pe care o pasau de la unul la altul, şi urcă primele trepte. Nu băgase de seama până acum cuvintele scrise de-a lungul peretelui albăstrui, literele scrijelite în forme ascuțite care-i muşcau paşii. Avea gura uscată. După un etaj, îşi feri privirea de teamă să nu-i găsească numele. Ajuns în fața uşii apucă doar să lase cumpărăturile când metalul cheilor lovi cimentul blocului amorțit.
Două minute mai târziu, când urcă cu facturile promise şi cu farfuria cu porumb fiert, acoperindu-l grijulie să rămână cald, doamna Vizireanu prinse câteva cuvinte înainte ca o cheie rotită în uşă pe dinăuntru să aducă tăcerea:
— Domnule Damaschin? Ați vândut o casă pe Strada Siretului?
