Povestire scrisă de Andrei Panțu, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „O situație interesantă, care ar merita dezvoltată.”
Propriul meu joc muzical începuse din plictiseală, mă distram pur şi simplu să cânt la chitară, în curte, aşezată comod pe un scaun din lemn de stejar. Prea multe lecṭii de vioară, prea multă muncă. Părinṭilor nu le convenea, desigur — atâṭia bani aruncaṭi pe meditaṭii, şi fata lor zdrăngănea cântece rock sau blues, asta e, n-aveam ce să le fac, am avut câteva discuṭii cu ei la cină, Laura, mai bine exersezi câteva ore în plus la vioară, mai bine nu, iar apoi m-au lăsat în pace. Venise vacanṭa, şi mintea mea avea nevoie de relaxare, de diversiune. Mă jucam în fiecare amiază cu coardele, fără multă pricepere la început, dar după aceea, pe măsură ce îmi reaminteam ce învăṭasem în urmă cu câṭiva ani, cu tot mai multă îndemânare.
Când celelalte acorduri, la armonică, au apărut alături de ale mele, mi s-a făcut teamă, întâi pentru că cineva mă asculta, şi eu abia atunci îmi dădeam seama de asta, iar apoi pentru că acel cineva părea să fie un băiat. N-aveam cum s-o demonstrez, era ceva ce depăşea orice dovadă: preferinṭa pentru sunetele reci, o pasiune calculată, un tumult bine stăpânit, ṭinut sub control, care părea să ascundă o tristeṭe profundă. Celălalt cânta la muzicuță diatonică. Întâi de unul singur, după aceea totul se umplea de linişte, mă lăsa pe mine să încep cu chitara, şi mă acompania pe parcurs, cu tonuri melancolice.
Părinṭii mei nu ştiau. Presupun că auzeau, însă nu înṭelegeau tot ce se întâmplă. Nici nu le-am spus, nu trebuiau să afle. I-am povestit doar Ioanei, care a venit în vizită şi m-a găsit cu chitara în braṭe. L-am denumit pe străin Apollo, pentru că nu ştiam cum îl cheamă. Ioana l-a ascultat, şi a fost de acord, da, i se potriveşte numele.
— De ce nu vorbeşti cu el? m-a întrebat. Mă gândesc că vrei să afli cine e.
Nu, nu voiam. Trăiam un timp frumos şi secret. Îmi neglijam vioara, ieşeam acum nu doar la amiază ci şi seara, ba uneori chiar şi dimineaṭa, între exerciṭii, să îl surprind. Am ales cântece pe care le ştia şi el, care îi plăceau şi lui.
Ioana a venit şi a doua zi, şi a insistat.
— Nu vrei să afli măcar unde locuieşte, în care casă?
— Nu-i cunosc pe toṭi vecinii, i-am spus. Sigur nu sunt cei de lângă noi, de la numărul 7. Probabil că stă la casa următoare, la 8.
— Mă duc eu să văd, a spus ea.
Am vrut s-o opresc. N-am avut cum. A rămas cu mine până când Apollo şi-a făcut apariṭia, când se înserase, şi greierii scoteau sunete pătrunzătoare, de afară, din iarba întunecată. Mirosul florilor de salcâm era tot mai puternic, abia atunci mi-am dat seama de asta. Am înṭeles că Ioana o să se ducă oricum, aşa că am cântat Hotel California. Apollo a făcut o pauză şi a revenit după intro, aşa cum mă aşteptam. Am continuat să cânt împreună cu el, în timp ce fredonam versurile în gând, Ioana plecase deja în cercetare, My head grew heavy and my sight grew dim,/ I had to stop for the night.
Am terminat cântecul şi am rămas amândoi în tăcerea înserării. Mă simṭeam oarecum vinovată fiindcă o lăsasem să îl descopere, până şi greierii se opriseră din cântat, şi am auzit atunci paşii Ioanei pe pietrişul aleii de afară. A deschis poarta şi a intrat veselă, să îmi dezvăluie ce aflase.
— Am ajuns la numărul 8 şi m-am furişat în spatele gardului, am pândit o vreme, printre crăpături, să văd ce se întâmplă.
— Şi?
— Şi am văzut vreo şase oameni mai în vârstă care stau la masă, joacă poker şi beau la lumina torṭelor. Atât.
Am privit-o descumpănită. Acum, că îmi spunea asta, îmi dădeam seama că aş fi vrut să-l găsească pe Apollo.
— M-am uitat în toată curtea. Nu e acolo.
— Şi atunci, unde e? La următoarea, la 9?
— Nu. Am ascultat cu atenṭie, să îmi dau seama de unde vine muzica.
— De unde?
— De la curtea de lângă, din partea cealaltă.
Deci în formă de L faṭă de noi, cum mută calul pe tabla de şah. Îl auzise, însă nu îl văzuse. Ne-am făcut un plan. În seara următoare am urcat cu Ioana pe terasa acoperişului. Am cântat o baladă, două, trei, iar el nu mai apărea. Mă uitam din când în când la Ioana, care se sprijinea cu mâinile de balustradă, încercând să distingă ceva în curtea lui Apollo, din când în când îmi făcea semn că nu vedea mai nimic, curtea era pustie. Se întuneca, era o noapte fără lună, doar luminile de la casele vecine ne mai ajutau să distingem câte ceva, mă gândeam că Apollo se hotărâse să renunṭe la joc.
Ioana se rezema acum cu spatele de balustradă, cu braṭele încrucişate, şi mă privea de parcă ar fi vrut să o las să meargă până acolo. La a patra baladă, Pink Floyd, la refren, s-a auzit în noapte muzicuṭa lui Apollo. Revenise cu mai multă hotărâre ca oricând, şi abia atunci am văzut că se luminase şi cerul, stelele sclipeau pe bolta senină. Ioana se întoarse cu spatele la mine, şi se sprijini cu mâinile de balustradă, uitându-se în curtea lui. Eu am rămas pe scaun să termin balada, şi abia când am început-o pe următoarea m-am ridicat, şi m-am apropiat cântând de balustradă. În curtea de lângă noi vedeam doar o piscină pustie, la numărul 8 vecinii jucau iar poker, iar în curtea din lateral l-am văzut în sfârşit prin semiîntuneric, departe, neclar, stând într-un balansoar din colṭul curṭii. Îl vedeam din profil, îi zăream capul şi mâinile mişcându-se, cântând la armonica de gură. Sunetele pe care le scotea păreau tot mai melancolice şi şterse, de parcă s-ar fi pregătit să se destrame în aerul răcoros al nopṭii. Când totul s-a încheiat, se întunecase de-a binelea, şi am vorbit în sfârşit cu Ioana.
— Bietul de el, a spus ea. Stă într-un scaun cu rotile.
— Eu am văzut că stă într-un balansoar.
— Ai văzut ce ai vrut să vezi, mi-a zis Ioana.
— Ba nu, tu ai văzut ce ai vrut să vezi! i-am răspuns eu furioasă.
A ridicat din sprâncene şi n-a mai spus nimic. Urăsc când face asta. S-a dus acasă, iar eu m-am tot gândit la ce văzusem în curtea lui Apollo, până când am adormit.
A doua zi, Ioana a plecat cu părinṭii la mare. Eu am revenit la aceeaşi oră pe terasă şi am cântat baladele obişnuite până când m-au durut degetele. El n-a apărut. Nu s-a întors nici a treia zi, deşi m-am dus în curte, şi am început mai devreme cu câteva ore, înainte să se însereze, şi nici a patra zi, la amiază, chiar dacă repetasem toate baladele lui preferate. Am continuat să cânt în fiecare zi, să mă strecor din când în când în curte, lăsasem baltă şi vioara, şi totul, spre disperarea părinṭilor, care nu înṭelegeau nimic, nu pricepeau de ce mănânc tot mai puṭin. Degetele mă dureau tot mai tare, aproape că îmi sângerau, însă simṭeam acum durerea ca prin vis, de parcă nu ar mai fi fost a mea.
După o săptămână, duminică, m-am trezit foarte devreme. Nu se sculase nimeni, nu se auzea niciun zgomot din camera părinṭilor. M-am îmbrăcat cu grijă, în linişte. Am ieşit pe furiş din casă şi m-am dus lângă curtea în care îl văzusem pe Apollo. M-am uitat printre crăpăturile gardului. Grădina era pustie, aleile la fel. M-am întors la mine în curte şi am cântat încet, până la prânz, cu pauze lungi între balade. M-am oprit la un moment dat obosită, pentru o pauză mai lungă. Cineva a bătut la poartă, m-am dus imediat să deschid. În faṭa porṭii aştepta o femeie înaltă, slabă, cu părul blond şi lung.
— Tu eşti fata care cântă la chitară? m-a întrebat străina.
— Da, am răspuns eu speriată.
Femeia mi-a întins o cutie împachetată în hârtie verde.
— Înseamnă că asta-i pentru tine.
Am rupt neliniştită hârtia, am despachetat cutia cafenie de carton şi am deschis-o cu grijă. Am găsit înăuntru un bilet scris de mână, cu litere albastre, elegante, înclinate spre dreapta.
Muzicuṭa e a ta. Ar fi vrut s-o iei tu.
Biletul nu era semnat. L-am strecurat în buzunar şi am văzut pe fundul cutiei o armonică argintie, cu marginile de culoarea chihlimbarului. Am întors-o pe toate părṭile. Muzicuṭa avea zece găuri de suflat, o inscripṭie de două rânduri într-o limbă necunoscută, şi zgârieturi fine, abia perceptibile, pe toată suprafaṭa ei.
Mi-am amintit de străină. Am ridicat privirea. M-am uitat peste tot în jur, însă femeia dispăruse. În faṭa ochilor aveam doar aleea, copacii, iarba şi ferestrele caselor de vizavi, care străluceau orbitor sub soarele amiezii.
