Poezie scrisă de Erna Matzepa, apreciată de Alexandra Bodnaru, la Atelierul Mornin’ Poets , pe 8 mai 2022, la tema poeziei multimedia.
M-am născut într-un sat din Vâlcea. Părinții mei m-au lăsat în plasament până la vârsta de 9 ani. La 14 ani am rămas gravidă, am refuzat adopția și am renunțat să mai dau la liceu. Am născut pe ascuns un făt mort și am locuit la mătușa mea din Timișoara. Am reluat școala și m-am aruncat în brațele unui pește. Am călătorit cu un om bogat și nebun. M-am drogat și m-am prostituat pentru el. Hașiș. Cocaină.
Îmi privesc genunchii sprijiniți în rama ferestrei. Picăturile de sudoare îmi alunecă de-a lungul genunchilor până la glezne.
Cele mai frumoase amintiri le am cu Sergiu. Fumam amândoi în baie și apoi ne plimbam privind apusul, plopii pe jumătate rupți de furtună. Frunzele lor dansau în jurul aceluiași punct, în briza vântului de seară. Și noi dansam amețiți printre crengile căzute la pământ, prindeam scoici între degetele de la picioare și le aruncam pe rând, la stânga și la dreapta. Orele nu mai aveau timp, iar noi nu mai aveam alge în jurul nostru.
Îmi fixez privirea deasupra butonului roșu, în proboscisul fetusului avortat în trimestrul 3. Decapitat. Formolizat într-un borcan pe care numai eu îl pot vedea.
Amsterdam. Roșu.
Luminile violet.
Clienții își prind degetele în algele care se înmulțesc în jurul meu, sufocându-mă. Apele lor mă pătrund în fiecare zi. Apele lor sunt eu. Iar eu sunt undeva, în mine.
