Povestire scrisă de Suzana Tănase, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.
Cerul era mohorât iar degetele de la picioare îmi intrau adânc în noroiul de pe marginea drumului. În fața noastră se odihnea un câmp imens, parcelat în culori, ca o broderie agățată pe-un perete înalt.
De o mână îmi țineam mama, iar de cealaltă fratele, de parcă era de datoria mea să îi conduc mai departe. Poate chiar așa fusese mereu. Aveau nevoie ca eu să fiu cea puternică.
Fratele meu încă scâncea speriat, dar mama se liniștise, deși urma loviturii încă se vedea în colțul gurii. Se va umfla și apoi se va învineți, așa cum se întâmpla de fiecare dată.
Nu mai știam pe unde eram, aproape că nici nu mai știam în ce zi a săptămânii ne aflam. Mergeam înainte fără nici un țel și mergeam în gol cu inimile prăbușite.
În ultimele zile plouase mult iar căldura dogoritoare uscase pământul doar la suprafață. Sperasem că plecarea noastră împreună va schimba atmosfera apăsătoare din casă, dar nu mă așteptasem la minuni. Nici nu îmi mai aduceam aminte când fusese ultima zi bună în familie, fără scandaluri, fără înjurături, fără bătăi. Ne obișnuiserăm cu ochii împăienjeniți de lacrimi, cu pleoapele grele, cu usturimea din piept și cu frica. Frica aceea care stătea îngenunchiată lângă noi alături de Înger, Îngerașul meu. Și lui îi era frică.
Noroiul cald ce mi se răsucea printre degetele picioarelor asemenea plastilinei moi îmi dădea un sentiment de amorțeală și parcă aș fi vrut să mă întind de-a lungul drumului și să dorm. Eram atât de obosită.
Îmi lăsasem pantofii în mașină căci aveam prostul obicei de a-mi strânge picioarele sub mine și nu aveam voie să murdăresc tapițeria Daciei. Mă descălțam imediat ce intram în orice mașină deși mi s-a spus de atâtea ori că o domnișoară trebuie să stea dreaptă și cu pantofii în picioare. Dar pe mine mă durea spatele când stăteam dreaptă și doar așa, cu picioarele strânse, puteam să mă relaxez.
Nu-mi părea deloc rău că îmi uitasem pantofii în mașină. Putea să facă ce voia el cu pantofii mei, cu lucrurile noastre, cu casa și cu mașina. Degeaba știau oamenii străini că aveam de toate, dacă noi eram tot singuri, speriați și pe marginea drumului.
Așa fuseserăm dintotdeauna. Noi trei într-un dormitor în apartamentul mic cu două camere, noi trei în patul din sufragerie, noi trei strânși într-un colț pe lângă mama care plângea pe gresia rece din baie. Noi trei aiurea și niciunde, speriați și alungați pe drumuri străine de țară.
Nici nu realizasem când și cum se pornise totul, nu fusesem atentă. Îmi aduceam aminte doar că mă uitam pe geamul mașinii, gândindu-mă că în curând aveam să o văd pe bunica și, dacă va fi timp, poate și pe Doinița și pe Mugurel, prietenii mei de peste gard. Mă apropiasem mult de Doinița vara trecută și asta mai ales după ce îmi povestise că și tatăl ei îi lovea. O dată, moș Vasile, își fracturase degetul de la un picior în coapsa nevestei și fusese nevoit să poarte ghips trei săptămâni. Era așa mâhnit pe mama Doiniței că avea oase tari încât, după ce îi blestemă toate rudele ciolănoase, se hotărâse să nu le mai hrănească cu nimic ce putea conține prea mult calciu. Moș Vasile era singurul care avea un loc de muncă, deci singurul care le punea mâncare pe masă. Citise el într-un ziar că alimentele de țară conțin multă vitamina D și C și de aceea oamenii de la sat nu sufereau de „boala oaselor moi”. Nu credea el chiar tot ce citea prin ziare, dar uite că se potrivise, iar din cauza vitaminelor îl făcuse nevastă-sa de rușine printre vecini.
Altă dată, Doinița îmi povestise cum o văzuse pe maică-sa încercând să se spânzure de creanga unui nuc cu cravata lui moș Vasile. Noroc că venise bunica să o ridice de picioare la țipetele disperate ale Doiniței că altfel ar fi murit acolo, în grădina cu nuci, lângă leagănul din sfoară unde mă cununasem religios cu Mugurel. Fusese totul o prostie, nici nu îmi plăcea atât de tare de Mugurel, dar Doinița visa să se mărite și să plece de acasă cât mai repede și astfel că învățase pe de rost toate rugăciunile de legare în fața lui Dumnezeu. Pentru că avea nevoie de doi voluntari, „nesiliți de nimeni”, am îndurat totul cu oarecare înfrigurare, căci slujba Doiniței s-a dovedit lungă și de netăgăduit.
Tot pe leagănul acela îi povestisem Doiniței cum o dată îmi lovisem tatăl în cap cu pumnii, sărindu-i direct în spate pentru a-mi salva mama care stătea strânsă între un scaun rupt și perete, ca un pui frânt de pasăre. Pe vremea aceea, eu și Andrei urmăream Rambo la video și purtam pistoale de plastic legate cu elastic de mijloc. Mi-a fost tare milă de tata atunci. Îmi amintesc cum s-a uitat confuz la mine căci nu știa ce l-a lovit și a rămas blocat, ca un om al străzii, în izmene și cu maieul rupt. Dar a ținut puțin, doar câteva momente.
Am strâns atunci un mănunchi de vânătăi și luasem singură hotărârea de a-mi scoate un certificat medico-legal ca să divorțez de tată. Dar întotdeauna mă oprea mama. Nu era pregătită să plece și să lase totul în urmă, deși aerul din apartament era atât de fărâmițat că nici nu mai știu cum de mai reușeam să respirăm. Cam pe atunci am învățat să recunosc pereții din apartamentele altora, îi simțeam cu buricele degetelor pe cei care frământau de teamă, pe cei înnegriți de durere, așa cum îi recunoșteam și pe cei limpezi și curați. Multe au mai văzut și auzit pereții din apartamentul nostru, multă greutate se ascundea sub tapetul înflorat din hârtie.
Însă cel mai straniu mi se părea că niciodată nu ne mai aminteam de la ce pornise totul, ca și când după sufeream cu toții de o amnezie colectivă. Asta făceau loviturile, ne opreau gândurile pe preșul de la intrare, iar capul ne rămânea gol. Așa se întâmplase și de data aceasta.
Nici Andrei nu fusese atent căci tot drumul încercase să-și bată propriul record în jocul cu lupul. Avea lupul lui atâtea ouă în coșuleț și atât de repede se mișca de la o găină la alta, încât nici nu a băgat de seamă reacția chimică ce bolborosea în jurul nostru.
Când am înțeles amândoi ce se întâmplă era deja prea târziu căci tata, odată stârnit, era imposibil de oprit. Săreau și se loveau înjurăturile grele și usturătoare de parbrizul mașinii ca stropii fierbinți de mămăligă deasupra unui ceaun încins. Încremenisem din nou și respiram cu toții același aer cu gust amar pe care îl cunoșteam atât de bine. Iar când a venit lovitura pe care o și așteptam în sinea noastră, am simțit cum ni s-a spart un balon plin cu jar chiar în față. Era ca o eliberare. Andrei a început să țipe și să-l scuture pe tata de umăr, eu i-am pus mamei mâna la față ca să opresc o altă posibilă lovitură, sau vreun cuvânt pe care l-ar fi vrut dat afară, iar mama s-a ferit înspre geamul deschis, cu aceleași mișcări supuse pe care le uram. Nu îmi amintesc decât că am ajuns cu Dacia într-un șanț, tata a ieșit primul din mașină și apoi a scos-o pe mama de păr ca să vadă bine ce ne-a făcut prostia ei. Mai târziu am ieșit și noi pe ușa din stânga, căci a mea nu se mai deschidea și ne-am urcat amândoi în brațele mamei ca să o ferim. Învățasem că, atunci când tata se vedea depășit numeric, devenea neajutorat și ne lăsa pe toți în pace.
Nu aveam cum să mai ajungem la bunica, nu cu mama arătând așa, dar simțeam că plimbarea prin noroaie ne făcea bine. Andrei nu mai plângea, eu mă obișnuisem cu picioarele murdare, iar mama începuse să strângă un mic buchețel cu flori de rapiță. Mama ne spunea mereu cum florile de rapiță ajută la înfrumusețarea pielii, iar ceaiul de rapiță alungă chiar și tristețea. Eram din nou noi trei și, ca de fiecare dată, speram că de data asta o să ajungem atât de departe, încât nimeni și nimic nu ne va mai aduce înapoi.
— Știi ce e amuzant?, ne zice Andrei.
— Ce?
— Chiar înainte să intrăm cu mașina în șanț aveam 3856 de ouă în coș. Mi-am bătut propriul record cu peste 359 de ouă.
— Nu pogodi! Stai că-ți arăt eu! I-am zis, și ne-a pufnit pe toți trei râsul.
