Povestire scrisă de Cătălin Furtună, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 12 martie 2017, la tema „o povestire pornind de la această frază: „Oricum, eram atât de deosebiți, și în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioși unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul față de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, și tu, bărbatul în toată firea. S-ar fi putut presupune că m-ai fi strivit pur și simplu călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine”. (Kafka/Scrisori către tata)”.
Gura peșterii e aproape de culme, lîngă o rîpă mare tăiată din coasta muntelui, unde pare că s-au răsturnat colaci uriași de piatră. În scobitura celui mai mic dintre ei se cască intrarea în cavernă, o deschizătură îngustă cu guler din rocă moale, albicioasă.
Moșinoiul e un munte înalt, golaș, cu panta nespus de lină. Cavalerii pornesc dis-de-dimineață și urcă fără spor pe drumul care șerpuiește îndelung către pisc. Abia către seară ajung pe platoul de lîngă peșteră și ridică tabăra alături.
În ziua următoare, la răsăritul soarelui, scutierii împart proviziile și îi ajută să îmbrace armurile. Vuietul vîntului se șterge și în coifuri șuieră doar răsuflarea fiecăruia. Scutierii își iau rămas-bun și se îndepărtează încet, trăgînd măgarii de căpăstru.
În fața cavernei, pe piatra goală, e răsfirată o moviliță de zăpadă murdară, rămasă de peste iarnă. Cavalerii o ocolesc încet, ca un șir de furnici, apoi se afundă în întunericul peșterii în zăngănit de zale.
* * *
Înaintează cu pași mici, nesiguri. Zgomotul făcut de armuri răsună fără întrerupere în tunelul strîmt de piatră-de-var.
Bărbatul din avangardă ține felinarul lipit de pieptarul lucios de oțel, ca să facă mai multă lumină și ca să se încălzească. Umbrele zimților și țurțurilor de pe pereți zvîcnesc ca niște labe de broaște.
Aerul e rece și umed; tusea îi face să se zguduie în carapacele lor de metal. Unul e gata să alunece; ca să-l sprijine, camaradul din spatele lui îl înghiontește între coaste, aproape cu dușmănie.
Uneori bolta peșterii coboară atît de mult încît sînt nevoiți să înainteze cocoșați, alteori pereții ei se apropie și îi apasă ca două unghii ce sînt gata să strivească un purice. De mai multe ori înaintează tîrîș, pe burtă, ca niște viermi. Chiar și cînd galeria se lărgește iar după o asemenea strîmtoare, se mai tîrăsc o vreme pe burtă, osteniți.
* * *
Cînd unul dintre ei calcă greșit și dispare într-o crevasă, nu se aud decît hîrjîitul platoșei și două-trei bufnituri îndepărtate. Șirul rămîne în nemișcare, așteptînd, însă nici un ecou nu mai răzbate din adîncul muntelui. Se aprinde un alt felinar, iar cavalerul din avangardă e înlocuit. Aceia care s-au ținut pînă acum își dau drumul pe ei. Ca să nu se împiedice de ele la întoarcere, scapă de spada și scutul rămase pe marginea crevasei; din încălțămintea cu bombeuri ascuțite ale cavalerilor care împing în abis lucrurile mortului se prelinge pișat fierbinte.
* * *
În Grădina de Bronz, cum i se spune sălii ce dă în galeria Mațu-Gîndacului, expediția de acum aproape un veac a lui Emilian Vîrstnicul a văruit toate stalactitele și stalagmitele – pe unele în roșu, iar pe celălalte în negru. Unul dintre bărbați rămîne de strajă, cu felinarul aprins, iar ceilalți își găsesc cîte un loc să se întindă și să doarmă.
Așa cum se știe din moși-strămoși, în Grădina de Bronz fiecare își visează părintele mort. Numai cel ce rămîne de strajă are un tată în viață; restul expediției e întocmită din orfani voluntari. Toți își găsesc aici o parte din răsplata străduinței lor: un vis limpede și lung în care stau pentru ultima oară față-n față cu părintele lor.
Cînd se trezesc, cavalerii orfani își pun coifurile înainte să dea ochii cu ceilalți. Stînjenit de rușinea lor, străjerul care i-a văzut zvîrcolindu-se și scîncind în somn se preface că abia acum se dezmeticește. „M-o furat somnu’“, spune el celor care trec pe lîngă el. Sînt primele cuvinte rostite de cînd au pătruns în grotă.
* * *
Mațu-Gîndacului e o galerie strîmtă ca un ciubăr, vadul unui firicel de apă fiartă din care se ridică întruna vălătuci de abur. Cavalerii respiră cu greutate, însă își păstrează coifurile pe cap. Ca să vadă mai mult prin viziera îngustă, își întorc gîturile încoace și-ncolo, ca niște găini.
După un cot în care apa clocotită băltește într-o adîncitură lată cam cît o roată de căruță, o suflare puternică se pornește fără veste din măruntaiele muntelui, împreună cu primele schije.
Toți își pleacă deîndată capetele și ridică scuturile în dreptul coifurilor. Înaintează foarte încet, în vreme ce sînt împroșcați din față, fără încetare, cu o ploaie de schije ascuțite de cremene.
Vacarmul e asurzitor. Cavalerii înaintează aplecați înainte, ca să nu-i răstoarne urgia. În bătaia ploii de cremene, armurile se deformează încet, lipindu-se de trupurile lor ca niște izmene ude.
Nu mai au mult.
Ultima parte a expediției e cea mai anevoioasă, însă vor izbuti să scape cu viață, vor ieși din nou la lumină.
Și vor fi iarăși nouă.
* * *
Unul cîte unul, ies împleticindu-se din cavernă. Cei ce nu și-au lăsat deja coifurile în grotă le smulg acum de pe căpățînile asudate și le aruncă în iarbă. Cu toții par cuprinși de friguri și au umbre adînci sub ochi. Stau în fund, pe stînca rece, și dîrdîie în lumina argintie a răsăritului.
Unde era mormanul de zăpadă e acum doar o pată întunecată.
Numai cel de-al nouălea cavaler își ține coiful pe cap și viziera coborîtă. Armura lui pare alcătuită din plăci mai groase, albăstrui. Scrijeliturile de pe ea sînt înnegrite de vreme.
Cel de-al nouălea cavaler se mișcă cu ușurință, de parcă armura ar fi o cămașă ușoară. Se oprește în mijlocul orfanilor și îi face semn unuia dintre ei să se ridice.
Ochii flăcăului se umplu de lacrimi.
Ordinul cavalerilor „Popa Man“ e alcătuit din orfani care trăiesc în fortăreața din Valea Pirului ca niște pustnici, feriți de păcat. Din copilărie și pînă la vîrsta de douăzeci și șapte de ani trăiesc în rugăciune și post, pînă cînd li se îngăduie să urce în expediție în peștera de pe Moșinoiul și să încerce să-și aducă părintele mort de pe tărîmul celălalt.
Acela care e mai convingător în visul avut în Grădina de Bronz izbutește să se întoarcă alături de tatăl lui.
Ceilalți stau cu ochii-n pămînt, înciudați de eșec. Cei mai mulți dintre ei o să piardă calea cea dreaptă și o să ajungă mercenari prin străini. Iar cel ce le-a păzit somnul, argat în fortăreață, o să se roage pentru ei pînă o să înceapă să uite cum îi cheamă.
Flăcăul se ridică și pune sfios degetul pe una dintre zgîrieturile unsuroase.
„Iaca, tată. Cum o duci?“
Vocea părintelui răsună înfundat în interiorul armurii.
„Cu cine te-ai înhăitat, vandralăule? Ce cauți cu ăștia? Unde-i mumă-ta?“
„Mama s-o prăpădit“, îngaimă flăcăul.
„A? Din cauza cui s-o fi prăpădit muierea, că nu din cauza mea. Din cauza ta, neputinciosule“, spune armura și îl izbește în umăr cu mănușa grea, oțelită. „Și de ce-ai venit după mine atuncea, ce vrei, să mă bagi iar în mormînt? Să muncesc eu pentru tine? Să muncesc eu pentru tine?“
Tînărul își freacă vînătaia înflorită pe umăr fără să spună nimic.
„Ai adus măcar ceva de beut? Vrei să mă bagi în mormînt, nici măcar o vadră de vin pentru tac-tu n-ai fost în stare să iei cu tine, nici măcar atîtica.“
De data asta brațul armurii se ridică mai sus și, cînd coboară, izbește năpraznic țeasta flăcăului; acesta se prăbușește într-o rînă, la picioarele arătării de oțel. Ceilalți cavaleri se trag înapoi și privesc înspăimîntați cum armura pe care au adus-o de pe celălalt tărîm își face vînt, saltă pe trupul căzut la pămînt și-l frămîntă cu cizmele de metal.
În visele urîte ale cavalerilor orfani, la marginea celor mai vechi amintiri cu tătînii lor, bărbații aceia al căror chip aproape că li s-a șters din minte miros întruna a băutură; sînt vise care reflectă ca o vedenie de neînțeles un adevăr prea mare. În visele lor urîte, la marginea amintirilor, tătînii lor îi bat mereu, însă niciodată atît de rău – niciodată, ori ei poate că n-ar mai fi aici, căutînd să-și aducă înapoi părinții și amintirile amăgitoare.
