Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.
Pentru siguranța dumneavoastră, vă rugăm să stați în case. Nu ieșiți din case! Pentru siguranța dumneavoastră… Glasul ce răsună prin portavoce sparge liniștea dimineții și sperie câteva vrăbiuțe din plopii de lângă clădire. Mă îndrept spre fereastra din bucătărie, ignorând abțibildurile lipite pe geam, rămase așa de la Crăciun.
Pe aleea de lângă blocul M5 trece o mașină de poliție, un Logan alb, pentru a patra oară în acest weekend. Nu merge cu viteză mare. E duminică și este stare de urgență din cauza pandemiei. Avem voie să ieșim din locuințe doar în anumite situații.
— Ce faci, stai la geam ca bătrânii?
Din spate aud vocea iubitului meu. Pe lângă mine, alte două perechi de ochi sunt atrase de spectacolul de afară. Cei doi motani portocalii se uită curioși la sursa zgomotului care ne reamintește tuturor să stăm în casă.
— Iar a trecut mașina de poliție. Nu o mai suport, îi răspund și întorc spatele ferestrei.
— Fă-ți și tu de lucru, nu te mai gândi la asta!
Ușor de zis, îmi spun. Revin la fereastră și o deschid larg. Motanii se așază comod pe glaful lat, cu ochii la ce se întâmplă în copacii înverziți. Cât timp ei se uită după vrăbiuțe și insecte, încă mai aud ecoul vocii. Vă rugăm să nu ieșiți din case. Hai că deja mă scoate din pepeni placa asta. OK, am înțeles mesajul. Am fost o elevă silitoare, care respecta mereu regulile. Nu o să ies din casă – dar nu pentru că îmi spune o voce din mașina poliției.
Pe aleea ce dă spre intrarea în blocul meu observ de sus o pisică neagră. E mică și pricăjită. Chiar și de la etajul unu pot să îi văd coastele. De slabă ce e, picioarele din spate par crăcănate. Are o pată albă, cât o monedă de 50 de bani, pe piept.
— Mă duc să hrănesc pisicile de afară, îi spun în grabă iubitului meu, care s-a întors în sufragerie.
Închid fereastra, dau jos motanii, intru în priză. Încerc să fac cât mai multe în același timp: bag piciorul într-un adidas, deschid dulapul în care ținem mâncarea pentru pisici, întind mâna și iau cheile din cuier. Reușesc să mă încalț fără să îmi rup gâtul și să iau într-un castron de metal, pe care sunt desenate siluete de pisici negre, o cantitate suficientă de bobițe. O dată la două-trei zile, cobor în grădină să hrănesc câțiva membri ai coloniei de feline care-și fac veacul lângă scara noastră. Prietenul meu s-a obișnuit cu asta.
Împing ușa mare de fier de la intrare și o proptesc cu o cărămidă. Din capătul aleii, pisica neagră mă privește în ochi și așteaptă să fac eu primul pas. Știe că nu trebuie să-mi arate că e vulnerabilă. Ca orice felină care se respectă, face pe inabordabila. Ies ușor de sub balconul de deasupra intrării în bloc și mă duc spre dreapta, unde se află o portiță de sârmă. O deschid fără prea mare efort și chem pisica neagră la masă. Am un loc special în grădina blocului, unde pun de regulă de mâncare pentru gurile înfometate ale pisicilor din zonă. Mă uit în spate, pe poteca pe care am intrat în grădină. Nici urmă de felina cu blana ca tuciul bunicii.
Înaintez pe lângă balcoanele de la parter și ajung în zona unde are loc, zi de zi, festinul culinar. Răstorn bobițele într-un alt castron de inox. Vasul pentru „cele de afară”, lăsat special aici. Din stânga mea apare, de undeva din vegetația deasă din grădină, pisica neagră. Bănuiesc că e înfometată, după cum se uită tot timpul în ochii mei.
Pentru siguranța dumneavoastră, vă rugăm să stați în case! La naiba! Vocea se aude din ce în ce mai aproape de blocul meu. Sunt îmbrăcată în hainele cu care stau în casă: pantaloni scurți, papuci și un tricou alb, cu o pisică tolănită, pe care scrie cu litere mari „not today”. N-am niciun chef să dau nas în nas cu poliția. Mă las ușor pe vine, ca în școala generală, când trebuia să exersăm mersul piticului. Nu pot să înaintez și nici să mă dau în spate. Sunt blocată aici cu pisica neagră.
Pentru prima dată în viața mea, de când locuiesc în bloc, mă bucur că gardul viu nu a fost tuns. Sunt ferită aici.
Stați pe loc! Vă rugăm să stați pe loc! Aoleo, sper că nu m-au văzut. Nu aveau cum, îmi tot repet în gând. Inima mea e acum cât un purice de pe gâtul pisicii care se plimbă pe lângă piciorul meu drept.
Printr-o spărtură suficient de mare din gardul viu, acoperit de iederă, reușesc să disting silueta unui polițist în uniformă. A coborât din mașină și a trântit portiera cu un zgomot înfundat. Sunt foarte aproape de locul în care a oprit mașina pe alee și aud clar fiecare cuvânt pe care-l rostește. A oprit, din câte îmi dau seama de aici, un băiat de vreo 10-12 ani, care se afla pe stradă în acel moment și pe care eu nu l-am observat până atunci.
— Unde te duci? Cum te cheamă?
Băiatul este îmbrăcat, din ceea ce pot să deslușesc, cu o pereche de pantaloni de pijama, subțiri, și cu un tricou roșu. În picioare are papuci de plastic gri. După cum stă tricoul pe umerii lui osoși și proeminenți, îmi dau seama cât e de slab.
— N-am timp de prostiile-astea, îi răspunde băiatul.
— Locuiești în zonă?
— Da’ eu te-ntreb pe tine unde locuiești?
— Nu fi obraznic, ridică tonul polițistul, ca un adult responsabil.
Pesemne că se întoarce către persoana care se afla cu el în mașină.
— Rodica, ia vino puțin. Avem un minor aici. Vorbește tu cu el, poate îți spune de ce umblă pe străzi la ora asta.
Aud portiera deschizându-se și închizându-se, iar pentru câteva secunde nu văd altă persoană prin gaura din gard. Apoi aud pași, pe măsură ce această Rodica se apropie de băiat. Văd uniforma de poliție pe un trup de femeie, însă nu-i pot vedea chipul.
— Bună, cum te numești, îl întreabă domnișoara polițist, cu glas ce pare exagerat de politicos.
Nimeni nu vorbește așa cu copiii, îmi zic în gând.
— Dacă vă spun cum mă cheamă, mă lăsați dracului în pace?
— Vai, dar nu așa vorbește un băiețel atât de frumușel ca tine, continuă femeia pe același ton.
Din grădină, nu pot vedea ce face polițistul în tot acest timp. Mă gândesc că deja se lasă păgubaș dacă a scos-o pe ea la înaintare. Poate speră că ea va obține mai multe informații de la copil.
— Vrei să mă fuți sau ce?
Replica băiețelului îi lovește pe amândoi polițiștii în moalele capului, iar eu îmi duc mâna la gură, ca să nu izbucnesc în râs. Fiind mic de înălțime, îl văd pe copil din profil, mai bine decât îi văd pe cei doi adulți. Are părul șaten, tuns scurt, un nas mic și drept. În spatele urechii, pe gât, are un tatuaj mic, însă din poziția în care mă aflu mi-e greu să-i disting forma. În funcție de cum bate lumina soarelui, tatuajul lui îmi apare în fața ochilor, printre frunzele de iederă din structura gardului, ba ca o furcă, ba ca o coadă de pisică, ba ca o copită. Mă frec la ochi, sperând că văd mai bine. Regret că mi-am uitat ochelarii sus.
Pisica neagră se freacă de piciorul meu și acum. Deja îmi imaginez familii întregi de purici urcând din blana ei pe piciorul meu alb, pe un podeț lat din lemn, așa cum se îmbarcaseră pasagerii pe Titanic acum peste o sută de ani.
Pentru că cei doi polițiști par să fi amuțit – probabil sunt șocați de cuvintele copilului – el continuă, prinzând acum și mai mult curaj:
— Numele meu e Balthazar și sunt diavol începător. Sunt în primul meu an de ucenicie în iad. Semnul de pe pielea mea atestă că nu am prea multă experiență. Așa cum aveți voi plasticul ăla galben prins în parbriz, care vă arată că șoferii sunt începători.
Îmi pare rău că nu le pot vedea fețele în clipa asta. Vreau să văd cu ochii mei ce impact are asupra lor. Probabil că băiatul ăsta a scăpat de pe la vreo secție de psihiatrie. În secunda asta îmi amintesc că la două stații de tramvai de unde locuiesc se află un spital de psihiatrie pentru copii. Nu îmi vine în minte numele doctorului după care este botezată instituția, dar asta contează prea puțin acum. Ce nu înțeleg este de ce bărbatul și femeia în uniforme nu mai rostesc niciun cuvânt. Mă gândesc că băiatul le face ceva, iar privirea mea este blocată de frunzele dese. Oare i-a hipnotizat?
Cât timp îmi dau eu cu presupusul, vocea băiatului se aude din nou. Pare mai groasă acum, ca a unui adolescent. Pune accentul pe anumite cuvinte, dar mi-e greu să îmi dau seama de ce și-a schimbat modul de a vorbi. Le spune că în următoarele trei zile vor face tot ce le ordonă el. Că i se vor supune doar lui și că misiunea lui este clară.
— Tu te urci la volan, ordonă el polițistului. Tu îmi deschizi ușa, apoi te urci pe bancheta din spate. Când ajungem la Piața Unirii, îmi deschizi și mă arunci în apă, în cea mai mare fântână arteziană. Eu o să mă fac mic de tot, cât un cuțit.
Prin minte îmi trec acum zeci de întrebări, nu înțeleg de ce ar vrea să îl arunce în apă. În secunda următoare, se urcă toți trei în Loganul alb, iar mașina se îndepărtează. Nu ne mai îndeamnă nimeni să stăm în case.
Simt coada pisicii pe gleznă și îmi amintesc de ce am coborât în grădină. Privesc în jos spre animal și dau cu ochii de o altă pisică, este alb cu negru, îmbrăcată ca într-un frac, de parcă s-ar pregăti să meargă la un dineu. Va trebui să te hrănesc pe tine.
***
Joi dimineață mă trezește mieunatul prelung și gros al unui motan de afară. Mă uit pe fereastra din dormitor și recunosc pisica din weekendul trecut. Stă lângă spărtura din gardul viu, unde am tras cu ochii la polițiști. Mi-a părut rău că nu a mai apucat să mănânce bobițe.
Pornesc televizorul și apăs butoanele 1 și 3. Digi 24. La jurnalul de dimineață aflu, cât timp fierb apa pentru cafea, că un polițist din București, din sectorul 3, și-a agresat sexual o colegă. Lucrau în aceeași secție, la câteva stații de autobuz intersecția noastră. Prezentatorul oferă și alte detalii, iar un reporter intră în direct. Polițista în vârstă de 33 de ani l-a înjunghiat în inimă, la scurt timp după ce a agresat-o. O cameră de supraveghere dintr-o intersecție din centrul Bucureștiului o arată în momentul în care oprește mașina de poliție lângă fântâna arteziană din buricul Pieței Unirii, iar în secunda următoare se vede cum femeia aruncă un obiect în apă. Un cuțit cu lama de 20 de centimetri, spune reporterul, care nu a fost găsit nici până acum de anchetatori. Totuși, aceiași anchetatori zic că există posibilitatea ca obiectul din imagini să nu fi fost un cuțit, ci altceva.
Un cuțit. Mic cât un cuțit. Aruncat într-o fântână arteziană. Detaliile astea le-am mai auzit undeva. Diavolul începător îmi revine în minte. Și-a îndeplinit, fără îndoială, misiunea. Sau este doar o coincidență? Nu e cu putință. Băieții de 12 ani nu se transformă în cuțite. Nu poate fi vorba despre cei doi polițiști din mașina care patrula duminică pe aleea din fața blocului. Opresc televizorul, nu mai pot să ascult. Mai bine mă duc în grădină să hrănesc pisica neagră. Cobor rapid, nu înainte de a lua din dulap un pliculeț de hrană umedă cu pui și dovleac. Ediție specială de Halloween. Sper să-i placă dovleacul.
De îndată ce ies din scară, pisica se ține după mine pe poteca din grădină. Răstorn conținutul plicului în castronul din iarbă și mă uit cum mănâncă. Puteam să jur că acum cinci secunde nu avea o zgardă roșie la gât. Oare nu am văzut-o de prima dată? Mă aplec ușor, ca să nu o sperii, și mă uit mai bine la gâtul ei. De zgardă atârnă un mic medalion, de forma unui cuțit. Înfulecă cu zgomot, uitând să respire. Cuțitul în miniatură se lovește de marginea castronului de inox cumpărat anul trecut de la Ikea. E momentul să mă întorc în apartament.
