Povestire de Robert Coravu, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la Creative Writing Sundays pe 24 aprilie 2016, la tema: „O povestire în care un eveniment unic să fie reflectat de două sau trei personaje diferite. Tehnica oglinzilor paralele.”
90:51. Jucătorul cu numărul 9 își potrivește mingea pe punctul alb din careul de șaisprezece metri, apoi face un pas în spate. Prea aproape de minge, prea aproape, ia-ți mai mult elan, în morții mă-tii! Ăsta-i cretin, șaiștrei la sută din penalty-urile bătute de pe loc sunt ratate! Am citit în Gazeta Sporturilor!
Puștiul râse. Grasul din agenția de pariuri semăna cu o roșie coaptă din grădina bunicii, gata să explodeze. Ochii urmau să-i sară din orbite și să vibreze atârnați de nervii optici, ca bilele alea umplute cu gelatină care se vând pe la tarabe. Sângele din vena care i s-a umflat pe gât o să erupă, străpungând pielea și împroșcând pereții, ecranele, mesele, oamenii, geamul dinspre stradă, tot. Mâna în care strânge sulul ăla de hârtie se va dezintegra, iar pulberea ei se va roti prin încăpere, purtată de curenții produși de aparatul de aer condiționat. Grasul își întoarse privirea spre el. Puștiul, surprins în flagrant, își dezlipi nasul de geam. Bărbatul se încruntă o clipă, apoi își întoarse capul spre ecranul televizorului.
91:04. Arbitrul parlamentează cu jucătorii care nu vor să se poziționeze regulamentar în spatele liniei de la șaisprezece metri. Singur în mijlocul careului, atacantul așteaptă privind în jos, spre minge. Mamă, mamă, uită-te la fața lui! E căcat tot! Stai, mă, liniștit… ce, vrei să se uite în ochii portarului, să-l ghicească? Pe dracu’… dac-o dă bine, degeaba-l ghicește. Totu’ e să nu tremure chiloții pe el și să tragă prea slab… sau prea tare, și s-o dea în pulă cu satelitu’!
Puștiul se văzu în geamul agenției de pariuri. În oglinda asta capul lui era uriaș, acoperind trei sferturi din clădirea spitalului de pe partea cealaltă a străzii. Se apropie din nou, studiindu-și primele coșuri, pipăindu-le cu grijă, să nu le rupă, în timp ce trăgea cu coada ochiului la grasul-roșie care continua să gesticuleze în direcția televizorului. Se forță să rămână serios, încleștându-și fălcile. Parcă s-ar fi uitat la un film cu sonorul dat pe „mute”. Pe un alt ecran niște câini cu numere pe ei alergau așa de tare încât le fâlfâiau urechile. Era prea mult. Se întoarse cu spatele ca să râdă.
91:15. Hai, bă, odată, că mor de inimă! Calmează-te, fraiere… chiar c-o să faci infarct! Las’ că spitalu-i vizavi, nici măcar nu trebuie să sunăm la Salvare. Cât ai pus, mă, de te-agiți așa? Nu contează cât am pus, contează pe ce-am pus! Dă-te-n pula mea, n-o mai face pe misteriosul. Na, fraiere, uite!… Băi, ej’ nebun? Ce? Arată-mi și mie. A pus zece lei pe douăj’ de meciuri și până acuma a nimerit nouășpe. Dacă-l ia și p-ăsta câștigă opșpe mii… să moară peștișorii mei!
Când puștiul privi din nou în interiorul agenției, roșia coaptă reușise să-i contamineze pe toți. Acum, toți cei din agenție păreau pe punctul să explodeze, gravitând cu ochii holbați în jurul sulului îngust de hârtie care era trecut din mână în mână ca un diamant, în timp ce grasul se luptă să-l recupereze. Nimeni nu mai era atent la ecranul în colțul căruia scria acum 91:42, la arbitrul care tocmai fluierase, la atacantul care se pregătea să șuteze.
Puștiul se trezi bătând cu pumnul în geam.
Pariorii apucă să vadă mingea care se zbate în plasă, după care se dezlănțuie haosul. Grasul agită spre cer pumnul în care strânge biletul câștigător și începe să recite un pomelnic de înjurături eliberatoare, împins, zgâlțâit și îmbrățișat de ceilalți.
Urletul victoriei străpunse sticlă și izbucni în stradă. Puștiul tresări și se retrase. Își văzu din nou fața reflectată în geam, dar îmbătrânită, cocoțată pe trupul mult mai înalt care apăruse în spatele lui.
În ochii câștigătorului, printre fețele congestionate care-l înconjoară, se amestecă și chipul puștiului din fața agenției. Gata, băi, că mă sufocați! Puștiul nu mai râde. Bărbatul uscațiv care a traversat dinspre spital, fără să se grăbească și fără să se asigure, însoțit de un concert de claxoane, îl prinde de umăr. Frate, faci cinste, să fie clar! După așa un noroc trebuie să bei trei zile! Da, da… Stai să-mi plătesc datoria la întreținere și după aia mai vorbim! Puștiul nu-și întoarce capul. Bărbatul se lasă pe vine și-i spune ceva. Îl îmbrățișează și-și lipește tâmpla de spatele lui. Mamă, ce scârțar ești! Lasă-mă, fraiere, că mai aveam puțin și-mi scoteau casa la vânzare. Fără banii ăștia eram mort. Ce baftă au unii, să moară peștișorii mei… Eu de cinșpe ani cotizez la pariuri și n-am câștigat nimic! Puștiul se smulge din îmbrățișare și o ia la fugă. Bărbatul, dezechilibrat, cade în genunchi. Se ridică și fuge după el.
Hai în pula mea să bem.
