Povestire de Irina Georgescu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays pe 18 octombrie 2015, la tema „scrieți povestirea în două variante radical diferite – una cu dialog, directă, fără multe arabescuri; alta lipsită complet de dialog, curgător, cu mare grijă la stil, lustruită în detalii.”
Cheia se micșoră dintr-odată și intră la loc în palmă. Deschise ochii și-o văzu lucind în semiîntuneric. Atunci își aminti ce se întîmplase și căută cu degetele umflătura de pe frunte, care semnaliză dureroasă. Rareș se ridică din pat și păși pe vîrfuri, evitînd careul de parchet care scîrțîia. Deschise ușa spre hol și așteptă cîteva secunde, ascultîndu-și inima. Trase ghetele în picioarele goale și îmbrăcă paltonul peste pijama. Pisica mieună în spatele lui.
— Șșt! își puse degetul peste buze și-o privi încruntat înainte să închidă ușa.
Liftul se opri greoi în fața lui. Părea un uriaș trezit din somn. De ce nu ești în pat, copile? Trase cu putere de mîner, împinse ușile de lemn pe care cineva scrisese „CAÎNII ROȘII” și apăsă pe buton. Prin geamurile zgîriate, urmări etajele rămînînd în urmă, trei, doi, unu și uriașul se opri icnind. La parter îl cuprinse frigul, ridică fermoarul hainei și păși pe trotuarul ud. Așa cum plănuise, se trezise la ora două, doar cu puterea minții. Se concentrase înainte de a adormi și visase că mintea lui era un ceas isteț, fără sonerie. Se gîndi cu nerăbdare, în timp ce se îndrepta spre intersecție, la următorul lucru pentru care trebuia să-și antreneze mintea. Viteza de reacție. Alex nu va mai apuca să rostească porecla aia prostească și nici să-l lovească. Își imagină pumnul pornind ca o rachetă spre ochii colegului de clasă, cînd văzu lumina galbenă a semaforului. Nu venea nici o mașină.
Trecu prin fața bătrînului învelit cu cartoane, întins pe banca de lîngă stația de autobuz. Privirile li se întîlniră pentru o clipă și pe Rareș îl cuprinse o slăbiciune grozavă. Trecu mai departe și tresări cînd îi căzură stropi reci pe pleoape și pe frunte. Castanii pe sub care se grăbea își scuturau crengile goale și aruncau în fața pașilor lui umbre subțiri, ce se mișcau amețitor. Dar el era mare și nu se temea de nimic.
Cîteva minute pînă la scara doi a blocului S4, dar ar putea ajunge mult mai departe dacă ar vrea. Din grabă, călcă într-o baltă adîncă și simți apa pătrunzînd rece pe la glezne. Încă puțin, își spuse și auzi lătratul. Bunica îi spunea mereu să nu se teamă de cîinii care-și făceau veacul la prima scară, că doar se vaită de foame și singurătate. Ochii lui verzi și bănuitori încercară să pătrundă întunericul nesfîrșit și umbrele cu cozi. Trecu foarte aproape de ele, cu urechile ciulite. Dacă nu-l lăsau în pace, avea să le arunce cele trei oase de pui, învelite într-un șervețel, de cu o seară înainte. Pipăi în buzunar și respiră adînc. Era om mare.
Cînd ajunse la a doua scară de bloc, comutatorul de lumină porni automat. Rareș se ridică pe vîrfuri și apropie cartela magnetică de interfon. Nu mai fusese aici de multă vreme și se simți iar slăbit, ca atunci cînd îi murise perușul. Urcă cele treisprezece trepte în semiobscur, numărîndu-le în gînd. La primul etaj, ușa garsonierei lucea, luminată de becul de deasupra liftului. Rămase o vreme pe covorașul verde și ascultă zgomotele slabe, venind de peste tot. Răsuci cheia în yala care trosni de două ori, de parcă ar fi ronțăit din fierul care o pătrunsese. Încuie repede în urma lui și se sprijini de ușă, simțind mirosul de mere acre și leuștean uscat. Nu era loc pe lume să miroasă la fel. Aprinse lumina în hol și se lăsă să alunece pe lîngă ușă. Rămase o vreme cu ochii închiși și capul sprijinit în pumni. Pînă nu demult, cel mai puternic sunet din casă era ticăitul pendulei. Dar și timpul tăcuse, de parcă plecase o dată cu ea.
Se ridică și trecu mîneca rece peste ochiul drept, apoi peste stîngul. Porni cu pași hotărîți spre bucătărie. De sub masă trase un scaun cu spătar, îl tîrî pînă la cămara din hol și deschise ușile înguste și înalte. De pe rafturi, îl priviră cu mirare cozi împletite cu usturoi, oale înalte, un coș cu nuci înnegrite, borcane mari, cu licoare aburie de saramură. Făina era sus, într-o plasă de pînză neagră și se întinse spre raftul cu borcane de dulceață, îmbrăcate cu etichete mari, zimțate pe margini. Cireșe amare. Peltea. Căpșuni. Cu scris mic și îngrijit. Murmură pentru sine, citind încet etichetele. De l-ar vedea bunica cum citește! Găsi gemul de prune cu nucă. Tigaia neagră, lucioasă, era sub rafturi, simți între degete praful de pe mîner.
Le duse pe rînd la bucătărie, pe masa de lîngă aragazul alb. Țeava chiuvetei bolborosi somnoroasă înainte să-i umple paharul. Găsi castronul de plastic jos, în dulap. O parte din făină se împrăștie pe masă cînd încercă să încline punga. Își șterse palmele de haină și turnă apa în castron. Amestecă încet, adăugînd cîte o lingură de făină, înciudat de cocoloașele care se înmulțeau. Învîrti în cocă pînă simți o înțepătură în braț. Se urcă pe scaun și deschise bufetul. DAFIN, MĂRAR, PIPER, SARE, CIMBRU, ZAHĂR, SCORȚIȘOARĂ. Coborî cu zaharnița și-o privi încurcat. Nu, nu se pune zahăr. Și strănută în palme.
Găsi un deget de ulei pe fundul unei sticle de plastic. Turnă un strop în tigaie, căută butonul potrivit al aragazului și-l suci spre fereastră, ținînd în mîna stîngă aprinzătorul. Nu reuși din prima, dar se concentră pînă văzu flacăra albastră întinzîndu-se pe sub tigaie. O micșoră cu grijă și se întinse după polonicul agățat deasupra chiuvetei. Zdrobi cîteva cocoloașe și mai învîrti în amestecul cremos. Nu trebuia să fie mai subțire? Bunica le făcea aurii, cu pete mici și brune, ca niște alunițe. Mama prefera să le cumpere de la magazin, dar alea erau gumoase și reci.
Turnă un polonic de cocă peste uleiul care sfîrîi dintr-odată și mișcă tigaia într-o parte și-n alta, pînă se formă un guler crem și subțire. Apucă mînerul tigăii și cu greu îl săltă spre tavan, dar clătita nu se desprinse. Bunica știa să le arunce în aer și să le prindă la loc. Căută repede paleta în sertarul cu tacîmuri. Împinse încet pe sub gulerul clătitei. Încercă în mai multe locuri, dar nu reuși decît să rupă coaja lipicioasă. Privi înciudat ghemul de făină arsă. Ce dezastru.
Uitase să mai pună ceva. Sau poate greșise cînd înlocuise laptele cu apă. Întoarse capul spre hol, acolo era frigiderul, scos din priză de cîteva luni. Fumul îl făcu să tușească, se ridica înecăcios, rîzînd de el. Puse repede tigaia în chiuvetă și o spălă cu apă rece și un burete gros, gîndindu-se că făcuse coca prea apoasă. Ridică tigaia ca pe o oglindă neagră și veche, pe care o traversau bobi de apă. Acolo era umbra lui, încurcată în gînduri.
O așeză încet pe aragaz. Puse în castron încă două linguri de făină. Dar mai era ceva. Desfăcu capacul borcanului, învîrti amestecul gros cu lingurița și începu să mănînce. Gemul era acrișor, nucile se striveau dulci între măsele. Privi rafturile bucătăriei, lingurile de lemn aranjate în cana de lut, lumînările prăfuite de pe șervetul roșu, calendarul pe anul trecut, prins în perete și poza din prima lui zi de școală. Bunica îl ținea de umeri și-i zîmbea. Deschise dulapul de jos și privi tăvile de cozonac, ceaunul și sita. Nu-i mai era poftă de clătite, nici nu-i fusese. Și oricum, putea să facă oricînd altele. Cînd făcuse omletă, îi ieșise pufoasă, iar bunica îi spusese că bătuse bine ouăle. Știa și să separe gălbenușul de albuș, tot ea îl învățase. Asta era. Se opri din mîncat și buzele începură să-i tremure.
Răsturnă castronul în chiuvetă. Scoase din sertar carnetul cu rețete și-l îndesă în buzunar. Pe perete, agățat într-un cui, se îngălbenea șorțul de bucătărie, cu dantelă la buzunare. Își lipi nasul de ea și-i veni iar să strănute. Deschise geamul și stinse lumina. Curățenie putea face dimineață, se gîndi obosit și intră în dormitor cu umerii coborîți și spatele înfrigurat. Pe întuneric, mobilele păreau mai mari și mai lucioase. Bine te-ai întors, copile, trosniră ușor. Se întinse pe patul rece și simți colțurile carnetului prin haină. De ce nu mai voia mama să mai vină aici? Îi promisese c-o să-l aducă să-și ia cărțile de povești. Mama promitea mereu, dar nu se ținea niciodată de cuvînt, închise Rareș ochii și văzu steluțe albastre, care se topeau de somn. Înainte să adoarmă, porunci minții să-l trezească la șase.
Auzi strigătul, dar nu se mișcă, nici nu deschise ochii. Și-apoi liniște. Pendula ticăind în hol.
— Rareș!
Poate se dusese să-i cumpere lapte bătut, își aminti gustul acru și ațipi la loc.
— Rareș!
Se ridică speriat și plecă spre lumină. Își lipi nasul de fereastră, uitîndu-se rușinat la femeia de pe trotuar, îi văzu părul lung și dezordonat și chipul nemachiat, atît de proaspăt în lumina dimineții. Pentru o clipă crezu că bunica întinerise. Dar prin paltonul deschis, recunoscu pijamalele cu flori roșii. Și atunci o zbughi pe ușă, nerăbdător să-și lipească fruntea de ele.
