Povestire scrisă de Roxana Bălăneanu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.
— De ce n-ați descălțat-o, mă fetelor, așa o puneți voi în pat, ce dracu’. Bine că i-am pus eu mai devreme branula. Ce făceați acum, îmi ziceți și mie? întrebă asistenta obeză cu coc din melci blonzi, adresându-se celor două începătoare. Se îndepărtă apoi cu un gâfâit astmatic, în vreme ce tinerele, țintuite umil în jurul patului, se porniră s-o descalțe, fiecare la câte un picior, pe fata slabă și strânsă covrig pe marginea patului.
Așezând câte un colț de cearceaf sau trăgând de câte o noptieră mai la stânga sau mai la dreapta, asistentele prelungeau șederea pentru ca „șefa” să iasă pe ușă și să uite de ele.
Ondine închise ochii. Respira ca printr-un pai. Coastele o strângeau cu fiecare suflare. Înainte să tragă obloanele celor din jurul ei zărise două femei, țigănci, mamă și fiică păreau după culoarea și forma ochilor, privind-o de la distanță cu un pas în spatele asistentelor. Nu spuneau o vorbă, dar îi cercetau fiecare centimetru, precum acei gură-cască de la locul accidentelor. Desfășurau o maree de pași muți în față și-n spate, ca să nu deranjeze pe nimeni riscând astfel să fie trimise la paturile lor.
— Ia, care-i înțepenita noastră? se auzi o voce exagerat intonată de după frigiderul masiv care zguduia întregul fier din fabricație o dată la câteva minute.
— Aici, doamna doctor. Dar să știți că nu mai e cum era. Vai, cum au adus-o, spuse una dintre asistente.
— Femeile frumoase au astfel de crize, nu știați? spuse vocea, și mai chinuit agreabilă, apropiindu-se.
— Vai, câte știți, doamna doctor. I-auzi, Milica, ai auzit tu de așa ceva? Auzi tu, să fii frumoasă și să ai așa ceva de la asta…
— Da, dragă, e un dezechilibru hormonal, frumusețea este de fapt un exces de hormoni feminini și un deficit pe alte părți, continuă vocea sastisită și fără chip pentru Ondine, care nu se putea întoarce în direcția sunetului.
— Ați auzit, tânără doamnă? Ia să vedeți cum vă reveniți. Nu-i așa că se simte perfuzica? tăbărâră amândouă la capul patului lui Ondine, urlându-i în urechi ca pentru morții care au fost și surzi în viața de pe pământ.
Ondine le zâmbi, și în secunda imediat următoare întregul grup o luă din loc, iar ea recăzu în neantul așteptării unei stări de bine.
Trecuse vreo oră, poate chiar două, când începu să se foiască în așternutul jilav, lipit de scaiul ce încingea suplimentar cele patruzeci de grade din salonul de la etajul șase. Trebuia să meargă la toaletă. Vizavi, la marginea patului, fiica îi pieptăna mamei părul ajuns până la brâu și îl împletea într-o coadă lungă și rară, blonzie și fără fire albe, vorbindu-i în șoaptă pe țigănește.
Ondine puse piciorul pe gresia albă ca primul om pe Lună și pipăi în plin dezechilibru după încălțări. Țiganca tânără cu păr blond și ochi albaștri se apropie de pat, se aplecă, și după ce îi târșâi de undeva din lateral, așeză balerinii negri lângă picioarele desculțe. Ondine îi zâmbi mulțumindu-i că o scutise de un efort pe care nici nu știa dacă l-ar fi putut duce până la capăt. Fata înclină din cap fără o vorbă, ca un bună ziua dat peste drum, apoi se întoarse la mama sa careia îi explică în țigănește. De la mica agitație, firul transparent al perfuziei începuse să se umple de sânge. Un roșu decolorat suia pe cordonul delicat printre bule gălbui de antibiotic, părea un sânge greu și uleios care împingea parcă și mai anevoios ADN-ul unei ființe incompatibilă cu viața, cum se simțise de când se știa Ondine. Călcă pe spatele balerinilor, făcându-i un fel de târlici, și târî după sine palmierul metalic pe rotițe de care stăteau agățate pernuțe cu lichid rece care îi intra în corp prin venele sparte și încercuite de meduze mari, colorate în violet și galben canar. Ieși cu lentoare cosmică din salon.
La mijlocul culoarului îngust se afla oficiul asistentelor pe care intenționa să le roage să-i oprească perfuzia cât pentru a merge la toaletă. Bătu scurt în ușă, dar nu primi niciun răspuns. Așteptă câteva clipe, apoi, când auzi voci dinăuntru, mai bătu o dată.
— Mergeți în salon. Vin eu, îi spuse o tânără asistentă, pe care o recunoscuse ca fiind una dintre cele două ocărâte mai devreme. Îi închise ușa în nas cu acea vitalitate a omului simplu bine ancorat în corporalitate și fuse cât pe ce s-o dărâme.
— Aș vrea să vă rog, dacă este posibil… rosti stins în fața lemnului alb.
— În salon, în salon vorbim, i se strigă nervos de după ușă. Și vă rog, puneți-vă masca, da? Că nu umblăm așa prin spital.
Ondine își continuă drumul spre baie cu sângele continuând să se prelingă în cordonul suplu. Lăsă palmierul metalic în afara cabinei, cu firul tras prin crăpătura ușii întredeschise. Aplecată peste closet, cu mâna perfuzată în sus și capul poprit în ușa cabinei, icni să vomite. Rămase în picioare, cu chiloții în vine, clătinându-se. Pe culoar se auzi un urlet ce se apropia:
— Nu ieșiți din saloane. Se trece la roșu, rămâneți în saloane.
— Liber! se auzi din capătul celălalt al culoarului.
În zona roșie erau urgențe cu suspiciune de coronavirus. Îi țineau într-o zonă de risc și le tratau urgența, și apoi, dacă era era cazul, îi trimiteau la Balș. Restul, din zona verde, veniseră pe picioare și stătuseră în caniculă ore la rând în fața corturilor militare ca să le ia probe. Ondine leșinase și-o internaseră.
— Liber la verde!
Rămase în aburul fierbite al băii minuscule până când nu se mai auzi nimic de pe culoar. Ieși apoi târșâind balerinii uzi de la dușul fără cabină de alături, și merse cu pași mici făcând pauze la fiecare toc de ușă. Erau patru până la salonul ei.
În salon o văzu pe asistentă care o urmări cu privirea până ajunse în dreptul său.
— Păi ce ați făcut, de ce n-ați închis perfuzia? A luat-o sângele în sus, nu vedeți?
— Am vrut, dar m-am temut să…
— Să ce? Mare lucru! dați de aici sus sau jos. Închis – deschis, vedeți? îi spuse sucind rapid de rotița de plastic, fixată cu un ac, scanând salonul de jur împrejur. Sau puteați să-mi spuneți mie, nu? Eu pentru ce-s aici? Și vă rog, astea să nu le țineți aici că vine vizita, arătă spre o pungă de Mega Image cu două sticle de Dorna și o traistă de cârpă cu un logo aniversar UNARTE în care Ondine îndesase cât putuse în grabă: un iaurt, câteva perechi de chiloți, un prosop, o periuță și o pastă de dinți, „Creionul de tâmplărie” din care citise cincizeci de pagini cu o lună în urmă când încă nu se simțea așa rău.
— Și mască, toată lumea mască, da? Vă rog frumos, doamnelor, se răsti asistenta pășind spre ușă. Fiica alergă spre ea și pe mutește îi băgă în buzunar o atenție pentru noaptea lungă de gardă pe după frigiderul care de acum era în faza în care urla groaznic.
Ondine se ridică în capul oaselor și cumpăni cum să mute plasele. Nu se vedea în stare să le care. De alături, femeia în vârstă îi spuse ceva fiicei sale, iar aceasta sări din pat și veni spre Ondine.
— Vrei să le pui în alt loc?
— Aș vrea, dar nu știu unde să le duc.
— E coloșea dulap, unde are și mămica hainile de stradă. Vrei să ți le duc io?
— Te rog mult. Îți mulțumesc. Eu sunt Ondine.
— Anica mă cheamă pe mine, îi spuse fata apucând câte o plasă în fiecare mână.
— Săru’ mâna, spuse din nou Ondine, de data asta adresându-se încet mamei Anicăi, în timp ce fata, minionă și firavă, se sălta pe vârfuri ca să pună lucrurile pe un raft mai sus în dulap. Femeia în vârstă o privea netulburat cu ochii săi albaștri strânși între ridurile vineții.
— Ai lingură, Ondină? i se adresă ea pentru prima dată în românește.
— N-am. Dar nu pot mânca, să știți.
Bătrâna se sculă greu din pat și oftă rotindu-și abdomenul imens de pe o parte pe alta, apoi scotoci în sertarul noptierei și scoase o lingură de plastic pe care i-o dădu fiicei sale spunându-i ceva pe limba lor. Anica veni spre Ondine râzând și îi spuse în șoaptă:
— La mămica i-e milă de tine. Zice că să ai cu ce mânca dacă vine cu masa de seară. Că îi vine să plângă că iești nemâncată de când te-a adus oamenii ăia.
Ondine se ridică cu greutate ca să prindă lingura întinsă spre ea de Anica.
— Te simți mai bine ca atunci când te-a adus, nu, o întrebă Anica cu tonul unei afirmații, privind-o fără înterupere.
— Da, minți Ondine, simțindu-și întreg corpul scuturat de spasme.
Făcu apoi o pauză și se întoarse apoi spre Anica:
— Și tu te simți bine.
— Eu n-am nimic, ’s aci cu mămica. Îmi face și mie perfuzii ca să treacă la foaie, da’ io n-am nimic, ie cu calciu și vitamine. Mâine îi scoate lichidu’, arătă spre abdomen, și mi-e frică s-o las singură. Mi-am făcut și io testu’ cu voi atuncia. Te-am văzut acolo.
Din geantă sună telefonul Ondinei, iar ea se întoarse spre Anica cu rugămintea nerostită de a o ajuta și cu geanta care era pe noptiera celuilalt pat, unde o puseseră asistentele.
Anica merse iute la geantă, dar acolo se opri.
— E acolo, în sertărașul din față, spuse Ondine.
Anica o luă de lanțurile aurii și o i-o aduse Ondinei.
— Era aici, chiar în față.
— Lasă, umblă tu că știi, spuse cu jenă Anica. Ie un băiat, nu?
— Nu e.
— Iești măritată?
— Nu sunt.
— Nici eu nu-s, spuse și râse din toată inima ca de o glumă pe care numai ele o știau.
Ondine se prăbuși pe pernă. De după frigider apăru un grup format din doi medici și asistenta de mai devreme care stătea cu un pas în spatele lor, cercetând după bagaje sau lucruri lăsate la vedere.
Anica alergă la locul ei și se propti pe marginea patului cu mâinile pe genunchi. Din mijlocul salonului și fără să privească pe nimeni, unul dintre doctori rosti mașinal, privindu-și pantofii:
— Noi suntem garda din seara asta. Dacă întâmpinați vreo problemă, ne anunțați.
Ondine se ridică tremurând pe coate și șopti aproape inaudibil:
— Eu, eu nu mă simt bine.
— Dar ce vă supără? întrebă medicul care se întorsese deja spre ieșire.
— Am spasme, vedeți, spuse dezgolindu-și pulpele care se zbăteau, pulsau și tresăreau de sus până jos.
— Eh, da, abia azi ați venit, nu-i așa?
— Da. Dar să știți, nu mă simt bine deloc.
— Mâine – poimâine o să fie altfel. O să vedeți. Dacă se agravează ceva în noaptea asta, dați-ne de știre, îi spuse urmând-o pe doctorița mai în vârstă care stătea cu mâna pe ușă. Și vă rog, puneți-vă măștile, doamnelor! Suntem la spital.
De mâncarea de la cină Ondine nu se atinsese. Simțise o vreme mirosul de găină opărită al ciorbei de pe noptieră care-i întorcea stomacul pe dos, dar nu avea putere s-o împingă la o parte. Stând pe o parte, privea opac spre grilajul de la capul patului, tremurând sub cearceaful stropit în picuri negri și rupt pe la colțuri.
— Nu iești bine, întrebă Anica, așa cum făcea de obicei printr-o afirmație.
Ondine nu răspunse.
Maică-sa o întrebă ceva de pe partea cealaltă. Anica se uită la Ondine și îi răspunse fără să mai zâmbească.
— Ondina, auzi, io mă duc la asistente, să cheme doctorii. Nu iești bine, îi spuse Anica luând-o imediat la fugă cu papucii de plastic sărind din picioare.
Bătrâna coborî din pat și înclinând greu, când pe un picior, când pe altul, veni spre Ondine.
În fața ușii oficiului asistentelor, pe culoarul îngust, luminat palid de becul din toalete, Anica stătea nemișcată.
— Să scol acum garda că vrei tu. N-a fost mai devreme? Așa e boala. Face frison că are infecție. Mergi la salon că nu ești tu doctor. Și pune masca, că de aia cresc cazurile, se auzi răstindu-se asistenta.
Anica nu spuse un cuvânt și nu se mișcă un pas.
— Acum ce mai stai? Nu-i destul că te lasă cu maică-ta pe pandemie? Ăștia crezi tu că n-ar vrea să aibă și ei pe cineva? Ia vezi că ne supărăm.
În salon, bătrâna își puse degetul mare și apăsă între sprâncenele Ondinei, îl trase apoi ușor pe linia frunții spre spre tâmplă, zicând ca pentru sine ceva pe limba lor, și apoi același lucru făcu și cu degetul celeilate mâini, și tot așa alunecau unul după altul degetele pe fruntea transpirată. Se opri la un moment dat, înmuie arătătorul într-o cutiuță pe care o luase de pe noptieră și-i făcu trei cruci pe frunte murmurând cuvinte de neînțeles. Continuă șirul celor rostite cu o cadență domoală și la final își făcu o cruce mare.
— Nu ți-e frică, o întrebă în șoaptă, la fel ca Anica, mereu printr-o afirmație. Te faci bine. Dacă nu mănânci… Mâine. Mâine mănânci și te faci bine.
Nu mai mult de câteva minute se scurseră în pâcla și bezna salonului.
— Anișoară! șopti bătrâna și apoi trecu o mână peste părul fetei, peste obraji și peste pleoapele Ondinei.
