Povestire scrisă de Marina Șerban, menționată de Ovidiu Verdeș la concursul trimestrial de povestiri.
— Făăăă, nezdravăno! Urâto! Ieși din curte! Te prindem! Huooo!
Lica auzea, din nou, huruitul bețelor pe lemnele gardului și hăhăitul copiilor de pe uliță. Un gol în stomac… Învățase că așa se naște în ea furia. La început, îi afurisea pe dracii aflaţi de partea cealaltă a porţii tot cu draci de-ai lor. Încet, să nu o audă mama (tata mai scăpa câte-o vorbă grea), printre dinți. Cu spatele la afurisiți și cu fața la Nicu. Nu putea arăta adversarilor furia ei rostogolindu-se în bobițe sărate, dacă mai apărea vreuna… Fruntea bombată, fața rotundă ca o lună, dar cu profil plat, cu ochii rotunzi „precum căcărezele de oaie”, ziceau dracii, gura mică, deschisă, cu zâmbetul tâmp, larg până la urechi al surorii ei – toate o ardeau înăuntru cum nu putea să spună. Nici nu o întreba cineva. Furie și milă – le identificase mult, mult mai târziu drept izvor al lacrimilor ei.
Acum, era mai ușor. Golul din stomac dispărea mai repede. Îi trata pe draci cu spatele, până își recăpăta suflul, ca să le răspundă. Alteori, cu fața la ei, le lovea scurt, cu o nuia, nodurile degetelor agățate și uitate în gard. Le lovea cu sete, așa cum nu făcea cu nimeni sau nimic altceva. De felul ei, era blândă. Doar dracii de dincolo de gard îi zgândăreau furia tulbure.
Nu îi mai ura. Câteodată, avea timp să-și dea seama că figura vreunui drac se lumina și atunci vedea, dincolo, copiii din vecini – Marcela, Ionel, Doru, Lila etc. Se juca alături de ei la școală. Chiar de partea cealaltă a gardului, uneori. Atunci erau copii, nu draci. Și nu simțea nicicum dorința să-i lovească. Iar ei nu o întrebau niciodată de Nicu, de parcă nu ar fi existat de partea cealaltă a porții. De parcă uitau ce făceau, ca somnambulii. Părea o lege nescrisă, știută bine de toți, mici și mari. Nici ea nu se înghesuia să povestească, e drept. Rareori, la vreo ceartă, vreunul îi șuiera – „Ești toantă ca soră-ta!”
Nici nu știau că are un nume. Cei ce știau, puțini, când se transformau în draci, râdeau rece și spuneau că are nume de băiat, e tunsă ca un băiat, sub fustă ce are, până la urmă?
Nicu, era, de fapt, Niculina, sora ei mai mare și nezdravănă. Nezdravănă îi spuneau dracii, la fel și mama, când îi explicase de ce sora ei nu iese dincolo de poartă, de ce nu merge la școală sau cu vitele, de ce copiii o asmut prin gard ca pe un câine turbat, deși ea le zâmbește și se duce spre uluci cu brațele deschise a îmbrățișare și cu limba scoasă, aproape ștrengărește – de fapt, nu provocator, ci mecanic.
— De ce e nezdravănă? Ce a stricat-o? o întrebase cândva, la început, pe mama.
— O frică mare. S-a născut la un cutremur, m-am speriat rău atunci… Și a ieșit așa.
De unde Lica a înțeles că nu e bine să-ți fie frică, fiindcă naști copii nezdraveni. Dar îi era frică de câte ori se temea de draci – dacă făcea și ea, acolo, pe loc, prin subsuori, cum fac mamele, o altă Nicu? Cum o să le poată apăra pe amândouă?
De la o leliță din sat, una cu limba ascuțită și fără treburi multe acasă, auzise și altă istorie.
— Și Atina asta, cu neroada ei… o pacoste! Nu mai iese la poartă de ani întregi. De, păcate grele. Feți lepădați, gura rea a lui Costică și cine mai știe ce. De mirare că a ieșit asta mică zdravănă!
Mama ei era cea mai bună, o iubea, cum să accepte că avea păcate, și încă unele grele?! „Cei cu păcate ard în Iad!ˮ, așa zicea părintele, la biserică. Pe tata îl urmărea pretutindeni, ajutându-l chiar și la treburi de băieți – reparat, cărat nisip, bătut cuie. Tare îi plăcea! N-avea gura rea, doar spunea verde-n față – nici prieteni mulți nu-și făcea, bombănea mama. Popa îl ocolea – deseori îl întreba de banii pe care îi cere prin sat și refuza să-l tundă sau să îi lucreze gratis. Despre ce însemna „feți lepădați” nu a avut curaj să întrebe pe nimeni. I-a rămas în stomac un tremur, o senzație apăsătoare de murdar, de rușine, agățată de imaginea alor ei, drept care îngropase adânc povestea leliței.
Ea, mezina zdravănă, obosea, uneori, să o apere pe Nicu. Visa că are două surori mai mari normale, ca toate surorile din sat. Visa și că Nicu dispăruse, că veneau copii la poarta lor să o roage să se joace cu ei, dar se simțea, apoi, vinovată, ca și cum îi făcuse un rău. Atunci, se ducea după Nicu în casă, o privea scurt din prag – stătea, ca de obicei, în mijlocul patului, turcește, legănându-se continuu, cu păpușa ei mititică pe care o răsucea necontenit între degete, ascultând muzică la radio -, se apropia, ea o întâmpina cu râsul tâmp și privirea albastră, caldă, înveselită, îi spunea „Ai venit, fă Lico?”, răspundea scurt „Da” și o mângâia sau lălăia cu ea o melodie. Era ca și cum, dacă ar fi fost zdravănă, făceau pace după o ceartă între surori. Ele nu se certau niciodată, de fapt; cel mult Nicu era cea ocărâtă, deși era sora mai mare – rareori, ca răspuns, mormăia necăjită doar „Măăă!” După ce o mângâia, Lica se simțea mai puțin vinovată și mai pregătită să le țină piept iar dracilor ciuți de dincolo de poartă.
În ziua aceea, o zărise pe asistenta din sat de departe, alături de un bărbat pe care nu îl știa. Părea domn de la oraș. Din vârful coastei unde o păzea pe Mândruţa, i-a văzut oprindu-se la poarta lor. Nu știa nici ea de ce stomacul i s-a strâns a frică. Trecuse de vremea înțepăturilor obligatorii de la circă, nu asistenta o îngrijora, deci. Nici nu era primul străin care intra în bătătură, tata era dulgher și frizerul uliței, veneau destui bărbați străini pe la el. Totuși…
A văzut-o pe Nicu fugind după casă; învățase să se ascundă singură de străini. Stătea cuminte, pe vine, învârtind păpușica dezbrăcată între degete. Putea sta așa o zi întreagă. Odată, se așezase peste cuibarul unei curci și a sfârșit ciupită toată. A plâns, tăcută și singură, până a auzit-o mama, dar nu a scos alt sunet, fiindcă tata le spunea tuturor să fie cuminți și respectuoși când sunt străini în curte. E drept, Lica se gândise că asta însemna că pot fi ne-cuminți în rest, dar nu zisese nimic, cu urzicile mamei nu era de glumit.
S-a apropiat de gard, să asculte. Mama nu ar fi lăsat-o nicicum să stea la discuții de oameni mari.
— Țață Atina, ce te faci cu ea? Îmbătrânești, fetele astea zdravene se vor mărita, cine o să vadă de ea? A venit ordin să-i ducem la București, în spitale. Scapi de-o grijă și de-o cheltuială…
— V-ar putea da și niște bani dacă o lăsați de tot la cămin, a completat străinul.
— Cum nu, Aurico?! a auzit glasul tăios al tatei. Așa am auzit… Și eu sunt prostul satului sau mai prost ca neroada mea. Am trecut printr-un război când tu nu erai nici măcar un căcat cu ochi! Ai crescut lângă noi. Să-ți fie rușine că vii cu povești în bătătura mea! Vor să facă experimente pe idioți, asta zi, domnule!
Lica a înlemnit. Visase de curând că Nicu dispăruse, că scăpase de dracii de la poartă. Și dacă visul devenea aievea?
