Autor: Liliana Diaconescu
A fost odată o fată de la țară, nici prea-prea de urâtă, nici din cale-afară de săracă. Însă, de leneşă, era leneşă de îi cânta cucul în ogradă, iar pe deasupra mai era şi mofluză; îți venea s-o trimiți la râu cu o piatră de moară de gât, să cerceteze unde-i apa mai adâncă.
Când îi veni sorocul să se mărite, găsi un creştin mai ca toți oamenii, doar o țâră mai sărac, care cu greu şi-ar fi putut găsi o fată şi frumoasă şi veselă şi harnică.
Îşi petrecură ei zilele cum putură, nevasta mai mult tândălind pe prispă şi amărând zilele omului ei.
La un an de la moartea soacră-sii, pe când căuta în lada răposatei vreo haină pentru dat de pomană, pe fundul lăzii găsi ceva alb şi moale, plăcut la atingere, şi se pomeni în mână cu o ie. „Pasămite o fi fost zestrea dumneaei răposata”, gândi.
Pânza încă albă era vârstată cu râuri de negru, întrețesute cu scăpărări de roşu şi albastru. Altița bogată se îmbina armonios cu pieptul abia împodobit, în aceleaşi culori.
Îşi închipui cum mama omului ei împunsese mărunțel pânza de nenumărate ori în serile de iarnă, la şezătorile unde se cocea dovleac și sfârâiau gogoşi pe plită, iar vinul dulce curgea râu. Firele aşezate meştesugit pe pânză se împleteau cu voioşia din spusele fetelor satului, care se întreceau în a-şi împodobi bluzele cu fel de fel de alesături dibace.
Îndată ce îmbrăcă ia şi se oglindi în tindă, se petrecu o minune: femeia se pomeni cântând şi zumzăind ca o albină în gospodărie. Aduse apă proaspătă de la fântâna din vale şi puse de făcu mâncare, ba mai spălă şi o culme de rufe, care sclipeau în soare de parcă râdeau; dădu înapoi până şi vecinei sita pe care o împrumutase cu un an în urmă, ce mai, îndeplini toate cele ale casei, ba încă puse şi vârf.
Când veni bărbatul acasă, îl luă și îl drăgăli cu toată inima, încât acesta nu mai conteni cu crucile pe care şi le făcea. Văzându-şi nevasta preschimbată atât de amarnic, crezu că aceasta a întâlnit-o în cale pe Sfânta Vineri, căci numai o minune putea să-i schimbe nevasta, care până mai deunăzi lâncezea bosumflată toată ziua, într-o albină veselă și zumzăitoare.
La început, nu se învăță cu noua ei fire şi, mai cu seamă, nu reuşi să priceapă de ce, din zori şi până în seară, nevasta îmbrăca ia maică-sii şi robotea gătită aşa în pod şi la cotețul orătăniilor. Dar, văzând cum chiverniseala îi sporea tot mai cu avânt, în cele din urmă nu se mai miră, iar soții îşi duseră amândoi zilele cu veselie şi belşug şi făcură avere de se duse vestea peste sate.
