Povestire scrisă de Bogdan Perțache, aleasă de Adela Greceanu la Creative Writing Sundays, pe 27 iunie 2021, la tema „tensiuni, neliniști, conflicte în viața de familie”.
„Ce dracu’ caut eu aicea?!”
„Poc!” – o carte pocnește pe tava de plastic.
La masa din colț se joacă „Cruce”. Lumina lumânărilor clatină umbre. Fețele jucătorilor sunt galbene, uleioase. Prinși de miză hohotesc, sau se supără. Toți sunt atenți la ei, chiar și babele de lângă perete. Mugurel s-a plictisit printre chibiți, cască, apoi își privește ceasul.
„Fuck! Patru dimineața, fuck!” – își dă ochii peste cap.
„Poc!” – alta pocnește teancul.
„Jocul ăsta de cărți e aiurea! Totul e aiurea!”
„Poc!” – încă una.
Dă roată cu privirea. Între ferestre o oglindă înaltă, peste ea, un ștergar lung. Numai două mese, multe scaune, unșpe inși. „Pula mea, numa’ purii!”
— Patruzeci!
„Poc!”
— Taie-l cu tromf!
„Poc!”
— Vorrba!
„Ce căcat caut eu aicea?!” – se întreabă pentru a mia oară.
Revede fața gravă a lui ta-su: „Trebuie să mergi, e obligație, tată!” Oftează iar. Îi vine să vomite. „Și ce candește, și toți matoi… Nu, nu mai pot, ies!”
Face o mișcare să plece. Unchiu-său Vucă ridică ochii la el. E supărat, a cam pierdut și vrea o pauză ca să taie norocul celorlalți. Poruncește:
— Mno, ia stai jos lângă mine, nepoate! Joacă cu noi!
Apoi către Ghighi, roșcovanul:
— Ridică-te! Zi-i lu’ Genica să mai aducă vin!
Supus, Ghighi dispare nălucă. Mugurel se așază, stingher:
— Nea Vucă, haidi bre, nu vreau să joc! Nici nu știu! Nu prea cunosc cărțile astea ungurești!
Minte, s-a prins de reguli.
— Mno! Joci! Uite: dubă, verde, roșu, ghindă! Ești pereche cu Pechea.
Pechea e urecheatul de dincolo de masă. Au pălit amândoi. Vucă își trece palma peste chelie netezind șuvițele gri, lungi, transpirate. Îl îndeamnă pe urecheat, stăpân:
— Împarte!
A venit și vinul. Nici n-au văzut-o pe Genica! Fată cuminte, prâsnel. Paharele se umplu și se golesc repede. Mugurel abia gustă poșirca: „Ăsta-i vin!? Auzi, de-al doilea! Apă colorată cu zahăr!” Strâmbă din colțul gurii.
— Da’ noi jucăm pe bani! Hai, scoate-i! – prinde glas Boboc, vecinul din dreapta.
— Mno, nu te superi dacă pierzi? – zice și unchiu-său, rânjind.
— L-a controlat careva de cuțit? Hă, hă!
— Are dreptate Boboc! Că ăștia de la Brăila…
— Jap! Odată scot brișca!
Vucă amestecă oval la cartoane, minute în șir. Cărțile par minuscule între palme. Povestește din armată cum, în prima zi, pe brăileni i-au separat. La control, aproape toți aveau bricege. Periculoși, da’ niște stârpituri.
— Pentru că mâncă doar pește!
— Stârpituri, stârpituri, da’ și-a luat cumnată-ta unu’! – îndrăznește Boboc.
— Gură spurcată de brăilean! A prostit-o și a dus-o!
Râd toți. Și babele. Mugurel zâmbește câinește. Scoate portofelul pe masă.
— Cu cardul se poate? – încearcă o glumă.
Încruntătură:
— Joacă!
Brăileanul firav și tovarășul lui pierd. Pechea se uită rugător la Vucă. Bucuros de câștig, chelul îl ignoră.
Se face cinci. Li se îngreunează pleoapele tuturor. Doar Mugurel s-a înviorat. Mâinile i se iuțesc.
Împarte expert cărțile, profită, trișează. Minte la „iber” și ascunde așii. Banii i se întorc îndoit. Lacom, devine neglijent și scapă o carte în poală. Așa chior de oboseală, Vucă îl vede. Urlă cu ochi bulbucați:.
— Măă! Ești dilău! Fută-te amaru’!
Cu gest scurt, puternic, i-a izbit carafa de cap.
„Paf!”
Mugurel cade bolovan de pe scaun. Zace leșinat pe podea printre cioburi. Din țeastă i se prelinge un fir de sânge.
Au încremenit toți. Apoi babele se ridică în picioare. Una începe să bâzâie. De nicăieri apare Genica. Smulge ștergarul de pe oglindă și din două rotocoale i l-a făcut turban.
Boboc, speriat:
— Mă Iosivucă, ce facem cu el?
— N-are nimica! N-am dat tare!
Cu degete gheare înhață banii nepotului.
— Golanul! Săltați-l lângă mătușă-sa! O să-și revină!
Se ridică și merge la masa lungă. Fără efort împinge sicriul lateral. Moarta nici nu se clatină.
— Hai, sus cu el!
Departe cârâie un cocoș. Lumina răsăritului se strecoară printre loduri. Vucă se răsucește spre Genica:
— Tu, băiată, adă cafiaua!
