Povestire scrisă de Sorina Țuru, aleasă de Radu Pavel Gheo la Creative Writing Sundays, pe 27 septembrie 2020, la tema „un diavol mic pe strada mea”.
Cerul sângerează.
De la a doua casă din stânga cărării se aude muzică de petrecere. Chiotele întregesc peisajul, iar mirosul puternic de mici și cârnați se duce până departe, pe deal.
— De ce mă minți, de ce mă minți, eu știu că nu-i ceea ce simți, inima meeea doar pe tine te vreaaa…
Cornel și-a terminat munca pe azi și se întoarce acasă la soră-sa, Mariana. Au rămas singuri de când părinții lor au pierit într-un incendiu care le-a distrus casa de la numărul 66. Așa că străbunica Eva, singura rudă care le-a mai rămas, a avut grijă de ei și le-a ridicat altă casă alături, în aceeași curte. Pe locul incendiului stau două cruci mici și două flori albe, împrejmuite de un gărduleț mânjit cu vopsea. Copiii cu cimitiru-n curte și cu moartea-n brațe.
Tânărul merge fără grabă și dă din cap ca și cum ar fredona în gând. Mirosul de fum amestecat cu carne îi gâdilă nările și îi trezește foamea și mai tare.
— Doamneee, ce mai dansam la bairamuri pe cântecu’ ăsta, îngaimă singur, cu-n zâmbet larg, în drum spre casă. Asfaltul, măcinat din loc în loc, e încă fierbinte. Neatent, calcă în ceva.
— Iaaa, am călcat într-un noroc! exclamă el foarte bucuros. Mămică Evă, asta e pentru tine, și Cornel face ca fotbaliștii atunci când dau gol, se-nchină, se uită în sus cu recunoștință, agățându-și degetul de cer.
După ce se șterge conștiincios pe un petic de iarbă, intră-n casă și răsuflă ușurat. Soră-sa, cu cârpa-n mână și șorțul murdar de tocăniță, îi răspunde la salut. Cu bărbia în aer, ca o profesoară severă, merge spre oala cu mâncare de pe aragaz.
— Seara bună, Nele. Târziu ca de obicei. Ți-o fi foame, hai, șezi la masă.
Când o vede, Cornel începe să plângă și dă să-i povestească, cu o voce gâtuită:
— Mariano, știi ce-am pățit eu acum, înainte să intru în casă?
— Ce-ai pățit, mă Nele?
— Am călcat într-un noroc, cum zicea mămica Eva, Dumnezău s-o odihnească și s-o ierte acolo unde e.
— Da’ te-ai și șters de norocu’ ăla, da? Că n-am chef să-mi miroase-n casă a grajd.
În timp ce Cornel se șterge de lacrimi și se așază la masă, Marianei îi apare-n minte mirosul amar al laptelului lăsat de păpădiile strânse în pumnii ei mici. Păpădii pe care le sufla în coca pregătită de străbună-sa pentru pâine. Aproape că varsă și ea o lacrimă, dar și-o ascunde repede în cârpă.
— Te-ai spălat pe mâini, Nele? Niciodată nu te speli pe mâini când vii de la lucru, trebuie să te bat mereu la cap.
— Mariano, uiți unde lucrez? Da’ ce mă tot pisezi atâta la cap cu spălatu’ ăsta pe mâini? Dă-o dreacului de treabă, toc zarzavaturi toată ziua și mai spăl și vase, sunt curat ca lacrima, și Cornel se ridică val-vârtej de la masă, întinzându-i mâinile pline de zbârcituri.
— Bre Nele. Mi-e dor de buna, spune Mariana cu o voce la fel de gâtuită ca a lui Cornel.
— Da’ uită-te și tu la o poză ca să-ți mai ostoiești din doru’ ăsta că mă tot pisezi la cap de un an. Sau mergi la porc și calcă și tu în noroc. O să-ți vină vocea bunei în cap ca și cum ar fi lângă tine. Hai, ce-ai făcut azi?
— Ce să fac, măi Nele, am dat la porc, am luat două găini din piață de la țața Veta, am citit vreo doi psalmi. Tu?
— Am tăiat, am spălat vase, am ascuțit toate cuțitele. M-a certat piatră ăla rău.
Mariana se pregătește de smiorcăiala de rutină a lui Cornel. Își toarnă niște vin în pahar, dă din cap și se uită cu ochii goi undeva spre obrazul lui drept, ca să-i dea impresia că-i atentă.
— Nu-l mai suport pe boul ăla, îl urăsc! Lua-l-ar dreacu să-l ia! Azi m-a pus să tai ardeii cubulețe. Și eu ce-am făcut? I-am tăiat cubulețe. Apoi știi ce-mi spune, Mariano?
— Ce? întreabă femeia încercând din răsputeri să-și rețină un căscat.
— Că ar fi fost bine să-i tai și bastonașe, nu numai cubulețe, și dă ușor cu pumnul în masa de lemn. Mariana ia paharul la timp, vinul apucând să danseze un pic între pereții de sticlă.
— Păi și i-ai zis că nu ți-a zis?
— Nu i-am mai zis, am tăcut din gură, că oricum și dacă-i zic, nu se schimbă nimic.
— Măcar ai încercat?
— Dacă eu îți zic că nu se schimbă nimic?
Aceeași poveste de jumătate de an. Că Petre, bucătarul-șef, își bate joc de el. Cu toate că el face tot ce-i stă-n putință să-l mulțumească. Îi aduce cafeaua dimineața, cu o linguriță rasă de zahăr, îi udă orhideea de două ori pe săptămână, lasă radioul pornit mereu pe muzică franțuzească.
— Nele, dacă nu-i zici, degeaba. El n-o fi om rău, dar dacă tu ții în tine și iei tot ce zice așa, de parcă te-a lovit la ficați, n-o să fie bine.
Cornel se uită drept în ochii albaștri ai Marianei, își toarnă un pahar de vin, îl dă pe gât în câteva secunde și pleacă din bucătărie. Mariana oftează ușor și-și aprinde o țigară, începând să deseneze cercuri cu fumul.
Soarele se scurge ușor într-o mare de nori sângerii. Crengile copacilor freamătă ca și cum se sperie de ceva anume. Cornel traversează strada, își dă șapca jos și își face un pic de aer ca și cum ar avea în mână un evantai. Nu ajută. Asfaltul e atât de fierbinte încât îl simte prin tenișii scâlciați. Transpiră ca un porc la tăiere.
— Doamne, ce vreme tâmpită. Ce dreacu e așa cald? Se dă vreun bairam în iad și se simte până aici sau ce?
Mândru de gluma lui, tânărului îi scapă un chicotit. Se gândește cum o să-i spună el gluma Marianei și cum o să râdă ea. Sau nici n-o să-l bage-n seamă. O să-i spună să se spele pe mâini și apoi o să-i ceară scuze, amintindu-i că-i e dor de buna. După gândul ăsta, starea lui de spirit se schimbă. Ajunge mohorât pe cărarea dinspre casă. Șapca neagră îi e murdară de făină, iar tricoul și pantalonii parcă sunt puși cu furca pe el. A slăbit. Parcă ar vrea să-și aprindă o țigară. Numai una. Deși a promis că nu mai fumează. Nu e ca și cum nu și-a încălcat promisiunile. I-a promis bunei că o să termine liceul și, după ce ea a murit, l-a abandonat cât ai zice pește. I-a promis Marianei că citește și el o rugăciune seara, înainte de culcare, rugăciune s-a făcut. Și-a promis lui însuși că n-o să mai treacă o zi până să nu-i spună lui bucătarului șef ce nu-i place. Așa că ce mai contează o țigară acum? Oricum, o să fie numai una.
Intră repede în alimentara din zonă, cere un Kent lung, niște chibrituri și pleacă în grabă. Văpaia de afară se stinge încet-încet, iar, în timp ce Cornel se așază pe o lespede și încearcă să-și aprindă țigara, lângă el, doi ochi verzi îl privesc atent.
Cornel simte că cineva îl țintuiește cu privirea. Eh, probabil e vreun copil care mai dă vreo raită pe cărări. După ce reușește să-și aprindă țigara, trage primul fum și vede arătarea din fața lui, bărbatul se îneacă și tușește puternic. Cei doi ochi verzi îl privesc în continuare, rânjind pe sub mustățile lungi, roșcate. Piticul așteaptă cuminte să intre-n vorbă cu băiatul.
— Hai, Nele, te bat pe spate?
Cornel lasă țigara și-o ia la fugă. Picioarele îi tremură necontenit, dar din alergat nu se oprește. Ajunge aproape de casă și cade-n genunchi în fața porții.
— Marianoooo, ajută-mă, Marianooo. Mariano!
Femeia, speriată, iese din casă, deschide poarta de lemn și-l găsește pe frate-su întins pe burtă, plin de praf, cu o privire îngrozită.
— Ce-ai, Nele?
— Mariano, Dracu’!
Cornel era în stare de șoc. Imaginea arătării care repeta: ,,Hai, Nele, te bat pe spate?’’ i se tot derula în minte.
Disperată, Mariana a alergat spre casă, a intrat și s-a dus repede spre găleata roșie cu capac plină de apă de la fântână. La contactul cu apa rece care-i intră-n gură și-n urechi, Cornel se trezește din șoc și începe să tușească. Mariana se apleacă repede să-l bată pe spate.
— Hai, Nele, te bat pe spate?
Din albă ca varul, fața lui Cornel se face vineție, ochii i se dau peste cap și leșină.
Femeia îi trage vreo două-trei palme și se uită să nu-și înghită limba. Cornel își revine în simțiri și bea, cu înghițituri mici, din apa cu zahăr adusă de Mariana. Se îneacă iar. Și tușește de vreo trei ori până-i dau lacrimile. Îi zice cu o voce sugrumată soră-sii:
— Nu vreau!
— Ce nu vrei, Nele?
După ce respiră adânc și se liniștește, Cornel se uită ca un animal hăituit în stânga și-n dreapta apoi îi face semn Marianei să vină spre el.
— Mariano, l-am văzut pe Dracu’! La răscruce, spre Valea Popii, șoptește Cornel, cu o voce tremurândă și ochi negri de spaimă. Acolo, nu cum o iei spre noi, spre cealaltă parte. L-am văzut, soro! Era mic și chel și avea niște mustăți așa ascuțite și ochii verzi și groaznici. Și era mic, Mariano!
— Și coarne n-avea, bre Cornele? Ce drac e ăla fără coarne?
După ce râde un pic pe înfundate, Mariana îl apucă bine și-l târăște până pe prispa casei. Încearcă să-l sprjine de unul dintre stâlpii de lemn. Cornel se uită-n gol fără să clipească. Nu știe ce să-i facă, însă nu-și pierde cumpătul. Se duce-n casă, ia Psaltirea și începe să-i citească Psalmul 50.
,,Miluiește-mă, Dumnezeule. Miluiește-mă, după mare mila Ta… și de păcatul meu mă curățește…’’
Aduce mirul de la țața Veta, primit la rândul ei de verișoară-sa Cristina de la o mănăstire cu icoane făcătoare de minuni și-i face o cruce mare pe frunte. Apoi pe ambele mâini. Îl închină ea, așa cum îi închina străbuna Eva pe amândoi înainte de culcare.
— Doamne, bre Nele, ce noroc să ai să-l vezi iar pe Aghiuță? își zice femeia-n gând, mângâindu-l pe frunte.
Acum mult timp, când Cornel avea numai 10 ani, a venit julit la genunchi, cu sânge pe față, tremurând tot și urlând că el l-a văzut pe Naiba. Părinții s-au speriat, au luat găleata cu apă rece de izvor și l-au spălat temeinic, au dat cu cârpa udă pe sângele întărit, au mângâiat copilul pe cap și buna Eva i-a citit din Psaltire. Amintirea asta îi tot dădea ghes Marianei în ultima săptămână cum îi dădea ghes și cea cu păpădiile. Căzută pe gânduri, nu-și dă seama că frate-su își revine în simțiri. Cu mâna la inimă, respirând adânc și sacadat, Cornel cere apă rece. Mariana merge înăuntru, aprinde lumina în prispă, ia apă cu o cană de lut ciobită și îi aduce repede.
— Nele, tu să mă ierți c-am râs de tine.
— Te iert, Mariano, te iert.
Lumina becului se reflectă în ochii lui Cornel, încă înlemniți de groază. Îi zice Marianei că merge să doarmă.
— Dar ți-am făcut tocăniță cu ardei iuți, așa cum îți place ție! Hai, mănâncă, dacă ți-ai revenit. Vrei să-ți gătesc altceva?
— Mulțam, soro, dar în afară de-o țuică pe care s-o vărs pe gât și-o lumânare la icoana din dormitor nu mai vreau nimic.
După o săptămână de la întâlnire, Cornel merge din nou la muncă. Mariana i-a făcut rost de concediu medical să stea acasă un pic să-și pună ordine în gânduri.
— Nel, cum te simți, bă? Mai vezi draci? îl întreabă râzând cu gura până la urechi Petre, bucătarul-șef.
Ioniță, ospătarul din tura de dimineață, vrea să i-o întoarcă bucătarului.
— Da’ ce, domnu’ Petre, fiecare cu diavolii lui, nu?
— Ia, bă Cornele, ți-ai luat avocat și nu m-ai anunțat? Data viitoare știi ce ai de făcut, ridică tonul bucătarul-șef, mulțumit de sine, aranjându-și cuțitele. Faci o cerere în care scrii așa: Subsemnatu’ domn’ Cornel… Cornel… mă rog, declar pe propria răspundere că mi-am luat avocat. Haha!
Ca să supraviețuiască și azi, tânărul își imaginează cum ia cuțitul ăla mic, frumușel, de curățat coaja legumelor și i-l înfige bucătarului în gât. Hmm, dar de ce să nu-l ia pe ăla de pește? Ăla e mai lung. Vrea să vadă cum intră pe o parte și iese pe cealaltă. Așa, lent. Cuțitul intră ca uns în gâtul bucătarului, acesta începe să guițe ca un porc, să se vaite. Sângele proaspăt murdărește toată faianța aia albă, care a costat o grămadă de bani.
— Hai bă Nel, nu te superi, nu? Glumesc și eu cu tine. Am auzit din sat că cică l-ai văzut pe Dracu’. Așa-i?
Cornel se trezește din visare, dar se preface că nu aude întrebarea și taie în continuare morcovi și ceapă.
În drum spre casă, Cornel fumează o țigară. Nu mai aude nici muzica din vecini, nici de asfaltul care-i arde tălpile nu-i mai pasă. Se oprește pe aceeași piatră pe care s-a oprit și acum o săptămână. Țigara îl înfierbântă și-l sufocă și mai tare.
— Nu vă supărați că vă întreb, aveți un foc?
Cornel ridică ușor capul și vede un bărbat bine făcut, înalt, îmbrăcat într-un costum scump de culoare închisă. Părul negru și lung îi e dat pe spate, iar cicatricea oblică care-i străbate jumătate de frunte și puțin din obrazul drept îl face să pară periculos.
Cornel se fâstâcește puțin și îl întreabă cu un curaj care nu-i stă în caracter:
— Dar ce caută un domn ca dumneavoastră în satul ăsta amărât? și îi întinde cutia cu chibrituri.
— Să zicem că am venit cu afaceri, zâmbește bărbatul în colțul gurii, sigur pe el. Am nevoie de ajutor, domnule…
— Cornel, mă cheamă Cornel.
— Domnule Cornel, ce-ai face dacă ai avea de ales să omori pe cineva și să mori mai târziu decât ți-e scris ori să primești o sumă mare de bani și să mori mai devreme decât ar trebui?
În aer e miros de fum de grătar. Copacii se scutură ușor, două frunze uscate cad pe umerii bărbatului în costum. Cornel simte o apăsare în piept și, când privește bărbatul, observă că acesta are ochii verzi. Unde a mai văzut el ochii ăștia? O, nu.
— Ți-ai dat seama. Uite, cel pe care l-ai văzut data trecută era unul dintre frații mei. Ne-am gândit că o apariție mai… cum se zice la voi? Mai omenească? O apariție mai omenească, da, ar trebui să nu te mai sperie așa tare.
Cornel înghite în sec, închide ochii și începe să recite încet „Tatăl nostru’’.
— Să știi că nu o să aibă niciun efect poezia aia, nu te mai chinui. Mai bine ascultă ce am de zis. Ce-ai face dacă ai avea de ales să te răzbuni pe cineva și să mori mai târziu decât ți-e scris ori să primești o sumă mare de bani și să mori mai devreme decât ți-e destinat?
Cornel e străbătut de un fior rece din cap până-n picioare. Mâna îi tremură pe țigară.
— Poți să omori pe oricine? Și să scapi basma curată?
— Da, zâmbește bărbatul în timp ce-și mai aprinde o țigară.
Dintr-odată, Cornel își amintește de ziua de azi. Și de toate zilele în care a fost batjocorit, luat peste picior, dojenit fără motiv. Fantezia care-l ține-n viață de mai mult de jumătate de an n-ar mai fi doar o fantezie. Dacă l-ar face pe bucătar să dispară, ar dispărea cu el toate problemele pe care le are, nu l-ar mai lua nimeni peste picior, n-ar mai trebui să asculte porcăria aia de muzică la fiecare tură. Poate ar face și el un curs și ar deveni bucătar-șef.
În timp ce fantasmele se încolăceau una peste alta în capul lui Cornel, bărbatul înalt îl privea cu dezgust.
— Deci, ce alegi?
Lui Cornel i se înmoaie picioarele pentru o clipă și se gândește că, dacă-l refuză pe Necurat, îl va omorî. Cum ar trebui să-l întrebe? Ar trebui să negocieze? De ce să aleagă ceva neapărat, poate nu vrea să aleagă nimic.
— Alegerea îți aparține. Și gândește-te bine că nu o să mai ai șansa asta.
Cornel nu poate să adoarmă. Se zvârcolește-n cearceaful proaspăt spălat, sugrumându-și gândurile. Poza bună-sii Eva îl urmărește de pe noptieră.
— Mămică Evă, ce să fac?
Cornel ar vorbi cu Mariana să-i ceară sfatul. Dar Mariana nu-l crede. Cum nu l-a crezut nici când era mic. Toți au zis că s-a lovit la cap și a avut vedenii. Numai bună-sa l-a crezut. Totuși, să încerce? Nu, nu mai vrea să râdă de el. Dar dacă ar încerca? E soră-sa și o duce capu’. Nu, o să decidă singur de data asta, e viața lui, nu a ei.
După câteva ore de somn, Cornel se ridică din pat. Apăsarea de pe piept i-a trecut. Noaptea chiar e un sfetnic bun.
— Ia zi, bă Nel. L-ai mai văzut pe Dracu’? Cum arată? Mereu m-am întrebat cum ar arăta Dracu’ dacă ar exista. Tu nu? Stai, bă Nel, că tu l-ai văzut deja, se înfundă de râs Petre.
În acel moment, Cornel trântește cuțitul de curățat legume pe masă și se uită spre Petre cu dispreț și multă ură. Începe să respire zgomotos și din ce în ce mai sacadat. Bucătarul se întoarce cu spatele, Cornel ia cuțitul cu lama lunguiață și subțire din dulapul de sus și, cu o mișcare rapidă, i-l înfige în gât bucătarului-șef. Acesta se prăvălește pe jos și încearcă să urle după ajutor. După ce ia toate cuțitele de pe masă și i le înfige în gât cu sete bucătarului, se simte obosit.
— Doamne, ce de sânge. Fix ca-n visul meu.
Satisfăcut și mulțumit de decizia pe care a luat-o, Cornel se uită la cadavrul bucătarului și îl înjură cu nesaț vreme de cinci minute. Printre înjurături, îi spune tot ce l-a deranjat. Diavolul stă într-unul din colțurile bucătăriei și râde pe sub fumul de țigară.
După ce s-a răcorit de-a binelea, plin de sânge și cu spume la gură, Cornel își dă seama că ce i-a făcut bucătarul nu era așa grav. Se uită la mâinile pline de sânge și începe să aibă remușcări.
— Ce-ai pățit, Nele? Îți pare rău de ce-ai făcut?
— Vreau să repar…
— N-ai ce, zice diavolul plin de el. Alegerea a fost făcută. Alegerea ta.
— Dar, dar…
Diavolul a pocnit din degete și cadavrul, cu tot sângele, au dispărut.
— Gata, Nele. Te așteaptă o viață nouă. Și destul de lungă. Cine știe, poate peste câțiva ani ne întâlnim în croaziera aia, îi șuieră dracul printre dinți și se retrage prin zid.
— Mariano, ce mai faceți, bre? Nel ce mai face? Și-a revenit?
— Nea’ Gheorghe, așa și așa, a început să mai îngaime una, alta, dar nu mai mult.
— Mare păcat de el, Mariano. Așa băiat săritor și muncitor mai rar. Doctorii ce-au zis?
— Ce să zică, nea’ Gheorghe… au zis că și-ar putea reveni, dar nu știu nici ei când. Nimeni nu știe ce are.
Mariana spală rufele în lighean și se gândește la frate-su. De trei luni de zile n-a scos o vorbă.
— Of, bre Nele. Tu chiar l-ai văzut pe Dracu’…
Cornel stă în camera lui întins în pat. Lângă el, pe o măsuță de lemn, icoana Maicii Domnului și poza lu’ bună-sa. Se ridică în fund să bea niște apă. Numai că se îneacă. Dintr-un colț al camerei se aude:
— Hai, Nele, te bat pe spate?
