Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 11 aprilie 2021, la tema „povestire despre singurătatea necesară creatorului”.
Traversă în fugă calea ferată. Se strecură pe sub barieră, fără să bage-n seamă nici fluierul lui Tache impiegatu’, nici semnele disperate pe care omul i le făcea cu paleta de pe peron. În urma ei trenul şuieră, tăind satul în două. De-o parte vatra nouă, cu case mari, solide. Dincoace, satul vechi. Dădu năvală în curtea lui Tilică, transpirată şi cu faţa roşie de efort, strigând cât o ţinea gura:
— Anişoară! Unde eşti, Anişoară? Io sunt, fă, Lina! Hai repede, că iarăși se omoară bărbac’tu!
Nu îi răspunse nimeni. Se învârti o vreme fără rost prin ograda goală, apoi se duse-n spate, unde știa că-i beciul. Deschise uşa larg şi mai strigă o dată. Nu auzi nimic. Se aşeză oftând pe scările de piatră ce dădeau spre cerdac. Rămase aşa o vreme, să-şi tragă sufletul. Privi în jur. Lângă gardul bătrân, căzut într-o rână, o pisică galbenă moţăia la soare. Câteva vrăbii se scăldau în praf. Femeia ridică privirea. Nici urmă de nor pe cer. S-a întors lumea cu fundu-n sus, îşi zise, înciudată. Pe vremuri, omul era om, se năştea, creştea, făcea copii şi murea. Vrăbiile se jucau în praf şi ploaia venea. Când intrai la o nevastă în bătătură, o găseai acasă, văzându-și de odrasle, sau învârtind la mâncare, ori întinzând rufe. Însă de când a apărut nemuritoru’ ăsta, parcă s-a schimbat tot. Las’ că nu moare şi nici nu-mbătrâneşte… Asta e, mare lucru! Om ca toți oamenii, la urma urmei. Alta însă-i povestea cu nevastă-sa, Anişoara. Hal de femeie-i asta? Să laşi tu casa vraişte, să umbli teleleu cât e ziua de lungă, fără să te intereseze nici de copii, nici de bărbat, de nimic?!
Îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi îşi legă broboada sub bărbie. Se ridică c-un icnet, ţinându-se de şale. Mai încercă o dată, strigând din toţi rărunchii:
— Anişoara! Anişoara!
Apoi încet, bolborosind în barbă:
— Mânca-te-ar câinii de uşernică! O dată nu ai fi şi tu acasă când te caută omul.
Dădu din mână a pagubă și se-ndreptă spre poartă. De undeva, din casă, auzi, la început neclar, apoi din ce în ce mai lămurit, o voce subțirică. O voce de copil. „Eu sunt fata lui Tilică/ Și de nimeni nu-mi e flică…” Lina întoarse capul. Văzu fereastra deschisă. Se-apropie, se ridică pe vârfuri și, apucând perdeaua, o trase într-o parte. Aşteptă până când ochii i se deprinseră cu întunericul. În mijlocul camerei trona o masă mare, din lemn masiv. Jur împrejurul mesei, așezate cuminți pe scaune, câteva păpuși din pânză, una mai slută decât alta. O ciungă, o cheală, o şchioapă, o chioară… Părea că cineva le mutilase dinadins. Femeia se cutremură, cuprinsă parcă de un fel de teamă. În faţa fiecărei păpuşi se găsea câte un pahar cu picior înalt. Dinspre celălalt capăt al mesei o fixa cu ochi gravi Crenguţa, fiica cea mică a Anişoarei și a lui Tilică. N-avea mai mult de patru ani. Nu părea deloc speriată de apariţia femeii. Fără să se oprească din cântat, fetiţa se roti în jurul mesei, turnând dintr-o sticlă apă pentru fiecare păpuşă, vărsând mai mult pe masă decât în pahare. Când ajunse în dreptul ferestrei, Lina îi văzu în lumină machiajul strident, aplicat anapoda pe pleoape, până mai sus de sprâncene, şi rujul gros, cu care aproape că-şi vopsise şi nasul. În picioare purta tocurile maică-sii. Călca strâmb, dar cu fală.
Fără să-şi dea seama de ce, apropierea fetiţei o făcu să se fâstâcească. Îşi drese vocea şi-ntrebă, voit autoritar:
— Ia zi, fă, unde-i mă-ta?
Fetiţa ridică din umeri, lălăind în continuare, cu ochii țintă la păpuşi.
— Da’ sor’ta aia mare unde-i? Sau nici ea nu-i acasă?
— Mona-i în spate, la găini, răspunse ea, cu glas cântat. A zis mama că n-ale voie să plece nicăieli până nu telmină de mătulat.
— Şi tu ce faci aici, singură-n casă? Nu ţi-e frică că vine bau-bau şi te mănâncă? nu se putu abţine Lina, de ciudă că se lăsase intimidată.
— Mie nu mi-e flică de nimeni! răspunse, dârz, fetiţa. Pe mine mă apălă tăticu’. Tăticu’ meu e nemulitol şi îl cheamă Tilică, recită ea, ca pe o poezie îndelung repetată.
Fi-ţi-ar tac’tu de râs, gândi Lina şi, dând drumul la perdea, întinse pasul spre coteţul găinilor. Se strecură cu băgare de seamă pe lângă cuşca, altminteri goală, a câinelui. O găsi pe Mona întinsă pe o stivă de lemne, având deasupra un flăcău.
— Așa, fă! Maică-ta te-a lăsat să ai grijă de găini şi tu te-ai apucat să-ţi faci de lucru cu cocoşul!
Fata se ridică speriată, trăgându-şi fusta-n jos şi netezindu-şi părul. Îi făcu semn băiatului să plece. Acesta dispăru fără să se lase prea mult rugat, cu pantalonii încă-n vine.
— Stai, liniştită, fă, că nu te zic la nimeni. Pentru altceva am venit eu aici. Te duci acuma, imediat, şi mi-o aduci pe mă-ta. Din pământ, din iarbă verde, o găseşti şi o trimiţi la mine la cârciumă. Fără ea nu te-ntorci, ai înţeles? Nu de alta, da’ vezi că iar vrea taică-tău să se omoare.
Mona dădu ochii peste cap. Carevasazică asta era. Vru să plece, dar Lina o apucă cu putere de braț.
— Nu te uita așa la mine că te pocnesc de nu te vezi. Vezi că eu nu sunt mă-ta, să-mi faci tu mie mutre.
— Dar, tanti…, încercă fata, privind cu nerăbdare în spatele curții, spre gaura din gard prin care dispăruse mai devreme băiatul și către care se îndreptau acum, nestingherite, găinile scăpate din coteț.
— Nicio tanti! N-ai auzit că iarăși l-au apucat pandaliile pe tac’tu? Io nu ştiu, zău, ce-i cu omul ăsta, una, două, ameninţă că se omoară. N-am pomenit aşa ceva. Şi nu mi-ar fi, da’ s-a băgat cu totul în butoiul meu de vin şi a zis că el de-acolo nu iese pân’ nu moare. Că el aşa crede, că moare. Păi ştii tu cât mă costă pe mine un butoi din ăsta? Are mă-ta bani să-mi plătească mie vinu’? Are pe dracu’! Of, mamă care m-ai făcut! M-am săturat de el până peste cap. Ultima oară când i s-a urât cu viaţa tot pe mine i-a cășunat, numai c-atuncea s-a aruncat direct în fântână. A ieșit uite așa din cârciumă și a luat-o drept înainte, până s-apuc eu să zic ceva el bâldâbâc, se și azvârlise.
Fata o privi surprinsă.
— Tata? În fântână? Păi ce să caute tata în fântână? De când mă știu nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată punând gura pe apă, râse ea, rezemându-se iar de grămada de lemne.
— Da, proasto, în fântână, că doară nu s-a aruncat să bea, s-a aruncat să crape. Păi el nu ştie, fă, n-a aflat nici până acum că nu crapă? Tre’ să vin eu să-i spun? Ce vină am eu, fă, că tac’tu e nemuritor? În afară că s-a pişat şi s-a căcat în fântâna mea mai bine de o săptămână, altceva n-a făcut. Și mi-a mai şi spurcat-o. Acu’ tre’ să plătesc om să-mi aducă apă tocmai de-aici, din vatra veche, că singură n-am cum s-o trec peste calea ferată. Plus că m-a luat la ochi şi chioru’ ăla de Tache impiegatu’. Cum mă vede, cum începe și dă din paletele alea de zici că-i apucat. Fire-ar mama voastră a naibii, că mi-aţi mâncat sufletul, nu alta, neam de curve şi beţivani ce sunteţi! Şi măcar de-ar plăti, da’ numa’ pe caiet îi dau de când îl ştiu. Du-te-acum, ce mai stai?! Că-mi termină ăla butoaiele până dau eu de mă-ta! Hai, du-te odată, du-te când îţi spun!
Mona nu așteptă să i se zică de două ori. O luă la fugă spre fundul curții, se strecură prin gard și dispăru ca și când n-ar fi fost. Lina privi în urma ei. Dădu din cap, lămurită. Scuipă repede-n sân, își făcu semnul crucii, se-ntoarse pe călcâie și o porni spre casă. Trecu din nou prin dreptul ferestrei deschise, auzi lălăielile fetiței și mai scuipă o dată, și-n curte, și în sân.
Traversă calea ferată fără să se grăbească. În spatele gheretei ce ținea loc de gară, la umbră, pe un scaun, Tache își făcea vânt cu paleta. Lângă el, agățate de mânerul ușii lăsate larg deschisă, atârnau haina de la uniformă și șapca de impiegat. Își scosese ochelarii, așa că n-o văzu. Lina îl ocoli și își văzu de drum.
Se opri în spatele cârciumii, lângă butoiul pe care Tilică aproape că reușise să-l golească. Îl auzi oftând.
— Ce mă fac eu cu tine, omule, că zilele mi le-ai mâncat! Hai, zi tu, ce mă fac? Stai aici și-mi oftezi, de nimica nu-ți pasă. Nu-ți pasă de nevastă, că ți-o-ntinde tot satul. Nici de fie-ta aia mare, care-i calcă pe urme. Ca să nu mai vorbesc de Crenguța, ce nume-o fi și ăsta. Știi mata ce făcea?
Tilică nu răspunse. Oftă numai, adânc, mai-mai să-i pocnească butoiului doagele. Femeia continuă, fără să-l bage-n seamă.
— Se juca cu niște arătări, Doamne apără și păzește! Mi-a stat inima-n loc. Și mâzgălită toată, ăla-i hal de copil?! Da’ eu? Eu cu ce ți-am greșit? Că-i ziceam și zăludei ăleia mai devreme, când am găsit-o cu ditamai dârlăul călare peste ea. Are maică-ta bani să îmi plătească vinu’? Un căcat, aia are.
Ghemuit în butoi, nea Tilică tăcea. Dinspre calea ferată răsună șuierul unui tren. Un stol de grauri își luă pe neașteptate zborul, pornind spre satul vechi. Rezemată cu coatele de pervaz, Crenguța îl urmări cu privirea până când stolul poposi pe câmpia arsă de soare. Se ridică, alese o păpușă, o strânse-n brațe și începu să cânte: „Eu sunt fata lui Tilică/ Și de nimeni nu-mi e flică/ Tata e nemulitol/ Numai eu știu să-l omol.”
