Povestire scrisă de Corneliu Ion, premiată de Augustin Cupșa la concursul trimestrial de povestiri – „un text între portret și schiță, având în prim plan un om exemplar. Sunt sigur că nea Mardare a fost un povestitor extraordinar, un om care a făcut frontul fără voia lui, nu un Rambo, cu mâna pe trăgaci și cu istorisiri de vitejie. Poate, cine știe, pe undeva, prin munții Tatra, s-o fi întâlnit și cu bunicul meu”.
Așa l-am cunoscut. Deși era la vârsta a III-a, încă era un om înalt peste medie, bine legat, cu o bărbie voluntară și ochi albaștri, iscoditori. Era un om cunoscut în sat, auzisem întâmplător ceva povești despre el și știam că, în felul lui, era un om interesant. Când viața, în jocul ei misterios „de-a oamenii” ne-a împletit cărările, încet, încet, mi-am dat seama că omul acesta simplu trăise intens, arzând în fiecare etapă din viața lui. I se părea așa de firesc ce făcuse în viață, că niciodată nu regreta nimic și repeta mereu, în simplitatea lui: dacă aș mai trăi o dată, nu aș schimba nimic din tot ce am făcut.
Consătenii îi spuneau încă „nea Mardare”, deși era trecut de 50 de ani. Avea faima unui om prietenos și pus pe glume, căruia îi plăcea să fie întotdeauna în centrul atenției, însă majoritatea celor cu care vorbeai despre el nu uita să te avertizeze: ai grijă, e un om dintr-o bucată. Ori te pupă, ori te bate!
Mi-era de ceva vreme socru și reușisem să-l descifrez binișor, așa cum era el cu adevărat, dincolo de duritatea și firea lui iute la mânie, care-l făceau să reacționeze întâi și abia apoi să cântărească greutatea faptei săvârșite. În fond, era un om sentimental, care povestea cu glas tărăgănat despre rudele lui decedate, care știa să guste glumele, chiar și pe cele la adresa lui. Nu se lăsa ușor dat la o parte din mijlocul discuțiilor la care lua parte. Cel mai mult m-a impresionat însă cum își ierarhizase, în simplitatea lui de om cu 4 clase, valorile fundamentale în care credea.
Pe primul loc situa dragostea de țară, pe care o considera sacră. Până în ultimul an de viață cânta plângând, cu ochii închiși și cu ultima fibră a corpului său vibrând, cântece patriotice pe care le învățase în anii 1940, când fusese încorporat. Niciodată nu își vorbise țara de rău, oricât de supărat ar fi fost pe ea și nu ar fi iertat pe nimeni care ar fi făcut-o.
Pe locul al doilea pusese credința în Dumnezeu și Sfânta Biserică Strămoșească. Era un om realist și conștientiza că vremea de care amintesc era o vreme de cumpănă pentru religie și Sfânta Biserică. A rămas descumpănit când i-am mărturisit că mă închin foarte rar și mă rog și mai rar. Am fost primul (și probabil am rămas și singura lui rudă apropiată) care nu se închina și nu spunea rugăciuni când ne așezam la masă sau seara la culcare. Era convins că sunt o victimă a regimului comunist ateu și nu a încetat să încerce, până la sfârșitul vieții lui, să mă aducă pe calea cea dreaptă, cum îmi spunea de multe ori, mai în glumă, mai în serios.
Pe locul al treilea așezase dreptul la proprietatea privată sau, așa cum spunea când venea vorba. „E dreptul meu la agoniseala mea, eu am făcut-o muncind pe brânci de mic, de mi-am șubrezit sănătatea și am ajuns să mă operez pe coloană la 40 de ani. Pentru agoniseala mea nu am vrut să intru în colectivă, m-am împotrivit cât am putut când mi-au luat comuniștii pământul și animalele, i-am rugat, că aveam șapte guri de hrănit, i-am înjurat fără să-mi prea țin gura, când m-a prins mai cătrănit am pus și mâna pe coasă… bine că m-a ajutat Dumnezeu și nu am făcut moarte de om, că odată era cât pe ce. Da’ și ei nu au stat degeaba, mi-au făcut dosar la Securitate, de mi-au băgat diabetu’ când am aflat. M-au chemat la Securitate și mi-au zis că nu mai ies viu de acolo, dacă nu-mi iau angajamentul că o să-mi țin gura și n-o să mai ațâț lumea în sat. După seara aia de la Securitate, nu i-am prea mai vorbit de rău pe comuniști, da’ nici în colectivă nu am intrat. M-am angajat la stat, lucram la oraș și chiar dacă făceam naveta, nu m-am dus să muncesc la câmp. M-am chinuit cum am putut să-mi țin familia cât mai bine, să nu suferim de foame și să fim bine îmbrăcați, să nu suferim de frig. Nu ne-a fost ușor, am muncit toți pe brânci, chiar și copiii. Mi-am făcut o gospodărie frumoasă, copiii i-am dat la școli să învețe o meserie și i-am ajutat să-și facă fiecare un rost, să trăiască omenește.”
Cele mai multe întâmplări din viața lui mi le-a povestit în serile în care stăteam amândoi la un pahar de rachiu natural, făcut chiar de el în curtea lui, sau la un pahar, două, de vin negru, aromitor, garnisite cu miez de nucă uscat în cuptor, pe care le degustam pe-ndelete, de la lăsarea serii și până târziu în noapte. Erau seri vrăjite, țuica sau vinul, în cantități atât cât să stârnească buna dispoziție și cheful de povești, ne transpuneau într-o realitate care fusese cândva aievea, dar care trecuse de mult și care acum părea a nu fi existat vreodată.
Începusem deja să ne cunoaștem mai bine și nea Mardare, deși neîncrezător la început, încet, încet, s-a convins că sunt interesat și ascult cu plăcere poveștile lui. L-am cucerit definitiv când l-am asigurat că iau foarte în serios toate povestirile și că mie îmi place cum povestește. Din ziua aceea, nu a mai avut rețineri în a povesti. Ori de câte ori aveam timp liber și bună dispoziție, îmi povestea multe lucruri interesante, așa cum le văzuse și le înțelesese el, legate de vremurile prin care trecuse. Mărturisesc că am aflat multe lucruri de care nu știusem până atunci, sau am aflat versiuni ale evenimentelor prin care el trecuse în anii tinereții și maturității, pe care eu le știam doar în versiunea oficială a vremii, total diferită și de cele mai multe ori total opusă față de ce citisem eu.
Se născuse într-o familie de oameni simpli, fără prea multă avere. Mama, ca majoritatea femeilor din acele timpuri, era o femeie neștiutoare de carte, convinsă că s-a născut în lumea aceasta doar ca să muncească pe rupte, să fie sluga bărbatului, să facă copii și să îi crească.
— Ei, cu tata era altceva, zicea nea Mardare! Avea ceva școală și se credea cineva. Era perceptor, dar avea și meserie, era cizmar și făcea ceva bani, însă îi mânca cu femeile, că era mare curvar! Ba, când nu avea bani, mai vindea și din pământ, dacă îi pica lui cu tronc vreuna și aia nu se lăsa cu una, cu două! Bine că nu am semănat cu el, că acum aș fi fost săracul săracilor. Singurul lucru bun pe care l-a făcut tata pentru mine a fost că mă bătea să mă duc la școală, să învăț, că voia să mă dea după aia la o meserie. Numai că asta nu s-a potrivit cu ce aveam eu în cap. Mie nu-mi plăcea școala. Mie îmi plăceau oile de când mă știam. Când eram de 5-6 ani, mi-aduc aminte că rămâneam înțepenit pe marginea șanțului, cu ochii pironiți la oile lu’ Oproiu, când le aduceau ciobanii din câmp, la stână. Mândre oi! Cele mai frumoase și curate! De atunci mi-am pus eu în cap să am și eu oile mele, mai frumoase ca alea! Mai frumoase ca toate din sat! Să nu aibă nimeni oi ca ale mele! Și până la urmă așa am făcut, nu m-am lăsat.
— Daa, continuă el dus pe gânduri, ăsta mi-a fost datul și așa am făcut. M-am dus în clasa a I-a la școală, dar cum am terminat-o și a început vacanța, la câteva zile am fugit de acasă direct la boierul Oproiu și l-am rugat să mă ia băiat la stână, să-i ajut pe ciobani.
— Mă, da’ tac-tu știe că ai venit la mine? Câți ani ai și cu ce vrei să te plătesc eu pe tine, mă?!
— Da, boierule, știe, că el m-a trimis la dumneavoastră, că nu-mi place cartea, i-am răspuns uitându-mă direct în ochii lui! Și muncesc un an doar pe mâncare, ceva de îmbrăcat și un briceag, boierule…
— Pentru ce-ți trebuie ție briceag, mă, ești cuțitar de mic, vrei să tai pe cineva?!
— Nu, boierule, eu știu să curăț și să rotunjesc unghiile oilor, știu să le crestez și să le înțep, dacă se umflă. D’aia îmi trebuie cuțit, că eu n-am bani să-mi cumpăr unul.
Socrul meu a sorbit o gură de vin, a privit câteva clipe undeva, departe, parcă reînviind umbrele trecutului și a continuat:
— Nu am avut noroc, că la câteva zile după aia m-am trezit cu tata la stână. Aflase unde am fugit și venise pregătit cu un băț zdravăn, să mă ia acasă. N-a avut răbdare până acasă, mi-a tras acolo o bătaie zdravănă, cam cum le trăgeam eu țiganilor care veneau în sat la furat, pe foametea aia din ’45-’47. Parcă simt și acum, cum dădea cu bățul ăla, fără pic de milă. O săptămână abia m-am putut mișca. Și nu am avut ce face, în toamnă m-am dus în continuare la școală. Numai că imediat cum am terminat clasa a II-a, m-am dus direct la boierul Oproiu și l-am rugat să mă primească din nou. Oproiu s-a uitat urât la mine și mi-a zis:
— Ce vrei, mă, să mă cert iar cu tac-tu? Că nici acum nu-mi dă bună ziua, din cauza ta! Pleacă acasă!
Da’ eu mă gândisem că asta va zice și pregătisem ce să-i spun. M-am dus repede în fața boierului, m-am așezat în genunchi și, plângând, i-am zis:
— Boierule, eu acasă nu mă mai duc! Tata e curvar și mai e puțin și vinde tot ce are, de o să rămânem calici în drum și o să murim de foame! Mie nu-mi place să învăț, mie îmi plac oile și vreau să muncesc cât pot, să fac oile mele, să nu rămân sărac. Eu vreau să fiu gospodar de frunte în sat! Dacă nu mă primești matale la stână, eu acasă nu mă mai întorc, fug dincolo și mă tocmesc la ai lu’ Hristu…
Strânse pumn palma lui mare și noduroasă și continuă: ăștia erau șase frați, machidoni, care aveau împreună un cârd mare de oi, peste 1000 de capete. Niște hoți. Își puseseră stânele în Cadrilater, pășteau oile în toată zona și de multe ori intrau încoace, peste locurile noastre de pășunat, bătând alți ciobani. Lumea se ferea de ei și prefera sa-i ocoleasca, erau cunoscuți ca zurbagii și bătăuși. Unii dintre ciobanii de la noi ziceau că ăștia ar fura și oi și chiar că au și omorât niște ciobani cu care s-au bătut. Nu au fost dovediți niciodată cu ceva, dar toți se fereau să se pună rău cu ei. Boierul Oproiu a rămas uimit când i-am zis că fug de acasă și mă angajez la ăștia. Cred că a văzut în ochii mei că sunt hotărât să fug și i s-a făcut milă de mine. Vorbind ca pentru el, a zis încet, privind într-o parte:
— Bine, mă! Du-te la Vasile și spune-i că te-am trimis eu, să te țină pe lângă el, băiat la oi. Îți dau să mănânci, un rând de haine și un cojoc, să dormi în el. Și dacă o să fii ascultător și o să muncești bine, la anul discutăm din nou, cu simbria. O să dormi în saia, cu oile. Dar dacă mai vine tac-tu să te ia, să știi că e ultima dată când te mai primesc…
— Boierule, am sărit eu repede, tata nu mai vine! Da’ eu te rog din suflet, dă-mi bani să-mi iau briceag, că eu vreau să am cuțitul meu… Boierul nu a mai zis nimic, s-a uitat o clipă la mine și a ieșit din odaie. S-a întors după câteva clipe, cu un cuțit cu plăsele de lemn lucrate frumos, într-o teacă de piele, mi l-a dat si a zis:
— Să ai grijă de el, că altul nu-ți mai dau! Și nici bani să-ți iei altul! Și mai ales, ai grijă mare ce faci cu el!
— Sărut mâna, boierule! O să vezi că nu o să uit niciodată binele pe care mi-l faci acum și nici nu o să-ți pară rău!
Am plecat glonț la baci Vasile, care era baciul stânelor boierului Oproiu. Pe drum, îmi venea să zbor, ca să ajung mai repede. Mă copleșise o bucurie imensă, mă sufocam și inima stătea să-mi spargă coșul pieptului. De-acuma eram băiat la oi, mi se părea că sunt și eu om mare.
Când am ajuns și i-am zis ce e cu mine, baciul Vasile s-a uitat cam chioraș la mine, da’ n-a avut ce face. Mi-a dat un cojoc jerpelit, încă destul de bun, pe care-l târâiam pe jos când mergeam, m-a dus la un saivan și mi-a arătat locul unde urma să dorm de atunci încolo. A doua zi, m-am sculat înainte de răsăritul soarelui și mi-am făcut un băț ciobănesc. Când s-au sculat ceilalți ciobani și am plecat cu oile la câmp, eu aveam bățul meu. Bun băț, l-am avut până când m-a luat în concentrare, în ’40…
Lângă oi am trăit și am muncit din greu zece ani. Am mâncat mămăligă rece, lapte și brânză, pe ștergar, lângă oi, și am dormit în cojoc, în paie, tot lângă oi. Așa adormeam, așa mă trezem, în behăitul lor. Am făcut absolut orice mă puneau să fac, oricât de greu mi-a fost. Nu m-am codit de la nimic. La sfârșitul celui de al doilea an de ciobănit, boierul m-a chemat la el si mi-a zis:
— Ioane, ești băiat muncitor și ascultător. Uite, începând de anul acesta, pentru tot ce muncești, pe lângă ce ți-am dat până acum, o sa-ți dau și niște bani, să ai și tu pentru nevoile tale, iar la fiecare Sfânt Dumitru o să-ți dau voie să îți alegi o mia din cârdul de care ai grijă, să fie a ta. Ai voie să o ții în cârd cu ale mele, iar dacă primăvara face miei, le crești pe toate cu ale mele…
Și tot așa, an de an, la fiecare Sfânt Dumitru, pe lângă oile pe care le aveam deja, îmi alegeam câte o mieluță dintre cele mai frumoase și de care eram sigur că nu e stearpă… mă laud acum, dar ăsta e adevărul, mă pricepeam, niciodată nu am dat greș.
Când am făcut 14 ani, boierul m-a chemat la el și mi-a spus:
— Băi, Mardare, acum ești om în toată firea! Dacă vrei să rămâi la mine, de mâine ești cioban, laolaltă cu ceilalți ciobani ai mei și ai aceleași drepturi, ca ei. Adică, pe lângă ce îți dădeam până acum, îți dau în plus un cojoc nou, încă o dată banii pe care ți-i dădeam până acum și la fiecare Sfânt Dumitru îți dau 6 mieluțe… ce zici, te învoiești?
Auzi ce mă întreba el pe mine: dacă mă învoiesc! Nici măcar nu visasem la așa ceva, dăduse fericirea peste mine. M-am dus la el, i-am pupat mâna și i-am spus:
— Să-ți dea Dumnezeu sănătate și mulți ani, boierule! Sigur că mă învoiesc! Cum să nu, că aici la mata am crescut! O să muncesc și mai mult ca până acum, o să vezi!
Nea Mardare și-a dres vocea, a mai luat o gură de vin și a continuat, cu o voce moale, parcă scotocind undeva, în trecut: am muncit ca un apucat la boierul Oproiu, până la începutul lui ’40, când m-au chemat în concentrare. Făcusem 120 de oi, mă uitam la ele ca la soare. Eram mândru nevoie mare, aveam cele mai frumoase și îngrijite oi din sat. Când am primit ordinul de concentrare, m-am dus la tata și l-am rugat să-mi primească oile la el în curte și să aibă grijă de ele, cât timp o să fiu eu plecat. Nu avea el chef de oile mele, era multă muncă și cheltuială la 120 de oi, da’ l-am rugat cu cerul și cu pământul și până la urmă a acceptat, cu condiția să îl ajute în fiecare zi și maică-ta (soacra mea), că în timpul ăsta mă și însurasem, pe 24 ianuarie 1940, chiar de ziua Unirii. Părinții ei erau înstăriți, mulți flăcăi umblau după ea, că era și frumoasă și vrednică, toată ziua era ca o sfârlează. Când auzise tata pe cine vreau să iau, mi-a zis să-mi văd de treabă și să aleg altă fată, că nu se uită Tinca la mine. Doar biata mama, bunică-ta, m-a încurajat și mi-a zis:
— Ionele, mie pe Tincuța a lu’… să mi-o aduci noră, că e fată vrednică și la locul ei. Eu cred că și ea te place, că vă văd la horă. Alta să nu-mi aduci la ușă!
Cu un zâmbet larg și șugubăț în colțul gurii, sorbind agale din vin, socrul meu a continuat:
— Nu eram eu bogat, da’ eram arătos și pretențios. Am luat-o pe Tinca de nevastă, am făcut nunta și la câteva luni m-a luat în concentrare. Înainte de a pleca acolo, tata, care fusese și el în Primul Război, a vrut să mă încurajeze. Am băut amândoi o cană de vin și el, cu o milă pe care nu o mai văzusem niciodată la el, m-a luat în brațe și mi-a dat câteva sfaturi:
— Ioane, cât ar fi lupta de grea, să nu iei la ochi om viu, dacă nu e viața ta amenințată, să nu faci rău cu bună știință altora, să nu distrugi, să nu furi, sau să nu îi asuprești pe cei de nu se pot apăra… și, Doamne ferește, să nu îți bați joc de fete sau de femei, pe unde o să ajungeți, că Dumnezeu e mare, El vede tot și nu iubește răutatea, poate că așa o să scapi cu viață și o să te întorci acasă!
Și am plecat. Plângea inima în mine după nevasta mea și oile mele… da’ n-aveam ce face! Începuse războiul, nu era de glumă… a fost o perioadă grea. Toată ziua făceam instrucție și muștruluială, eram obosit de cădeam din picioare, dar seara, când se dădea stingerea, nu puteam adormi de grija și de dorul de acasă! Zilele treceau ca plumbul, una mai grea ca alta. La un moment, l-au adus acolo pe unul din sat. L-am căutat și am stat de vorbă cu el. Ăsta, s-a uitat la mine cu milă și mi-a zis:
— Băi Ioane, la tine toate sunt bune, ai tăi sunt cum îi știi, da’…
— Zi, mă, ce mă fierbi, s-a întâmplat ceva rău?
— Nu știu dacă să-ți spun… Tac-tu, cum îl știi, muieratic, îți cam vinde din oi, să aibă cu ce plăti.
Aproape transpus în acele timpuri, cu un nod în gât, socru-meu a continuat:
— Mi-a venit să cad jos. Îl știam pe tata, știam că e curvar, dar credeam că și el mă știe pe mine și nu are curaj să facă asta. Știa că nu era de glumă cu mine, mai ales dacă era vorba de oile mele. Știa că i-aș fi luat gâtul oricui, chiar și numai pentru o oaie… Nu aveam ce să fac, nu puteam pleca acasă, era război. M-ar fi dat dezertor. După câtva timp au mai adus niște recruți din zona noastră și ăștia mi-au spus la fel. Nu am mai rezistat și, într-o noapte, pe când eram de planton, i-am scris o scrisoare lu’ tata, chiar dacă mă gândeam că o să o oprească ăia cu cenzura. I-am scris doar atât: dragă tată, îți scriu cu lacrimi în ochi… da’ futu-ți Dumnezeu’ mă-tii, tată, dacă mi-ai vândut din oi, tată, dezertez cu arma, vin acasă și te împușc, tată… și după aia, ce o vrea Dumnezeu!
Deși parcă mi-era milă de durerea pe care socrul meu o resimțea încă vie și în acel moment, mi-a venit totuși să râd și i-am zis:
— Tataie, ce frumos ai început scrisoarea bunicului, dar cum ai terminat-o…
Înveselit dintr-odată, a dat noroc cu mine și a continuat:
— I-a prins bine, Cornele! Când am ajuns acasă, la sfârșitul lui ’45, aveam toate oile. Ba erau și bine îngrijite! Știa că altfel era de rău… Însă până să ajung acasă, am avut viață grea, pe front. Nici dușmanilor mei nu le doresc! Cel puțin cât am fost la ruși, era simplu: tot ce nu era de la noi sau de la nemți, era dușmanul nostru. Nu stăteam să ne gândim sau să-i întrebăm de vorbă: trăgeam în ei de cum îi vedeam. Și se rezolva. S-a întâmplat să ne mai încurcăm cu italienii, da’ ne lămuream repede. În schimb, în Tatra a fost rău și cu jale mare. Majoritatea ajunsesem acolo bolnavi și morți de foame. Nu ajungea mâncarea până unde eram noi, în linia întâi și trebuia să ne descurcăm. Slovacii plantaseră în unele locuri cartofi și noi, de foame, ne duceam noaptea să-i furăm. Îi dezgropam din pământul înghețat și îi mâncam cruzi. Numai că ăștia aveau arme și trăgeau în noi fără milă, i-au și omorât pe unii dintre ai noștri. Nu aveam voie să tragem și noi, să-i speriem, ordinul era că noi suntem armata eliberatoare. Ne rugam doar la Dumnezeu să nu ne nimerească și să scăpăm teferi…
Mi-a ajutat Dumnezeu și am scăpat și de acolo. Când am ajuns acasă, am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. M-am gândit că de-acum o să am o viață frumoasă de trăit. Dar mai aveam multe de pătimit. Nu mai departe de ziua în care am ajuns acasă și l-am văzut prima dată pe cumnatu-tău ăsta mare… nu îl văzusem niciodată, acum avea 4 ani. Am vrut să-l iau în brațe, să îl pup și să-l iubesc, era băiatul meu, mândria mea, dar ăsta se zbătea ca peștele pe uscat și urla la socru-meu, unde stătuse maică-ta, cât eu am fost la război: săi, bunicule, că ăsta vrea să mă omoare!
Apoi a venit foametea din ’46-47. Pe câmp nu se făcea mai nimic, dar aveam noroc cu oile. Când vedeam că nu am încotro, mai tăiam câte una, să o mâncăm, mai vindeam… Începuseră să umble rău și țiganii prin sate la furat, de a trebuit să facem caraulă în sat noapte de noapte, să ne apărăm.
Când începusem să sper că în sfârșit va fi bine, comuniștii au pus mâna pe putere. Zisesem că dacă bunul Dumnezeu s-a îndurat de mine și m-am întors teafăr din război, orice ar fi, nu poate fi mai rău. Dar m-am înșelat, pentru mine a urmat o perioadă poate și mai grea ca în război.
