Povestire scrisă de Mirela Năstăsache, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays, la tema „sfârșitul pandemiei în lumea rurală”, pe 5 iulie 2020.
Ion închide televizorul și se întinde pe pat. Nu îi place deloc ce se vorbește la știri. De obicei nici nu se uită, dar acum, de câteva zile, numai despre asta aude la bar. Oameni care se îmbolnăvesc și mor pe capete. Singuri. Și el ce să facă? Cum îi ajută el dacă ține barul închis? O să îi salveze asta în vreun fel? Sau o să îi ajute să treacă mai ușor dincolo? Și Costică, sau Marin, sau Gheorghe, de unde să-și ia țoiul de țuică înainte să pornească la muncă? Sau seara, când se întorc acasă, unde să se oprească înainte să dea ochii cu nevestele? Vasile al lu Dascălu’, unde o să stea toată ziua, dacă el închide barul? Ăștia nu sunt normali! Se învârte în așternut vreo trei ceasuri fără să adoarmă. Iese apoi pe prispă și își aprinde o țigară. Apoi încă una, până i se face frig.
Dimineața se trezește târziu și e obosit. Adormise abia spre ziuă, după ce întorsese problema pe toate părțile fără să-i dea de cap. Se spală pe față să se învioreze și iese către poartă.
În fața birtului sunt adunați, ca de obicei, clienții fideli.
— Credeam că nu mai deschizi azi.
— Ba uite că deschid.
Se grăbește să aprindă lumina și să le pună pe tejghea paharele pline.
— Da’… tu ai auzit ce au zis ăia la televizor?
— Am auzit, da’ ce treabă am eu? Ce, sunteți vreunul bolnav?
— Cum să fim, nea Ioane? Păi ăsta e medicament curat, zice Marin înainte să închine paharul și să-l dea peste cap.
Râd cu toții și pleacă la treburile lor. Ion e neliniștit. Mai îndoiește el berea cu apă sau scoate la vânzare, fără acte, țuică făcută de el la cazan, dar să țină deschis când s-a dat lege să închidă, i se pare prea riscant. Încuie ușa din față, dar nu îi vine să se ducă de la bar. Scoate din fundul frigiderului niște salam și o bucată de pâine și mănâncă butonând telecomanda. Parcă prea zic toți același lucru, prea se feresc toți, de parcă nu au mai fost boli până acum pe lume. Schimbă pe muzică și începe să șteargă mesele, cu gândurile aiurea. Un ciocănit puternic îl face să tresară. În prag stă nepotu-său, polițistul.
— Buna ziua, nene.
— Bună să fie, nepoate. Ți s-a făcut dor de mine?
— M-a trimis șefu’ să te anunț. Știi că s-a dat lege… să se închidă toate restaurantele, barurile, tot.
— Păi și ce, la mine ai găsit deschis?
— Ușa nu, dar grilajul da.
— Am zis să mai fac puțină ordine pe aici. Și asta e interzis?
— Nu e, nene. Dar de ce nu ai intrat prin spate, că doar ai venit din curte, nu?
— Și tu pe unde intrai dacă lăsam grilajul încuiat, ia zi?
— Nene Ioane, te rog eu să nu deschizi, că nu vreau să îți dau amendă.
— Păi ți-oi plăti-o după ce-mi aduce tac-tu banii pe pământul de la a’ bătrână, ce zici?
— Lasă, bre, nu mai amesteca lucrurile. Înțelege, că e pericol. A venit ordin de sus, doar ai văzut și matale.
— Am văzut, am văzut. Da’ ia zi-mi tu mie, că trebuie să știți acolo, la Poliție, e cineva de la noi din sat bolnav?
— Nu e, dar e mai bine să ne păzim.
— Bine mă, dacă așa zici tu…
— Și vezi că, dacă pleci de acasă, trebuie să ai declarație. Uite aici una, să o copiezi. Că se aude că ne trimit ăștia să facem verificări.
— Bine, bine.
— Dar mai bine nu pleci, dacă nu-ți trebuie nimic.
Ion închide ușa după nepotu-său, își pune un pahar de apă și se așază la o masă. Așa deci… Ce să nu facă îi spusese domnul polițist, dar totuși… ce să facă? Că abia a trecut de prânz și i s-a urât singur.
Vreo două zile își face de lucru prin curte, dar nu se gândește decât cum să redeschidă barul.
— Sănătate, nea Ioane!
— Bună ziua, Vasile. Hai încoace.
Vasile intră timid. De vreo doi ani, de când nu mai are serviciu, vine în fiecare zi la el la bar. Dar în curte nu a intrat niciodată.
— Haide mă, vino, că dau o bere! îl încurajează Ion.
Vasile prinde curaj, iar Ion se duce prin spate în bar și se întoarce cu o halbă plină.
— Și… nu deschizi?
— Nu mă lasă ăștia. Da’ ne-om descurca noi. Că doar am trecut peste altele, mai grele.
Vasile nu mai spune nimic. Tot satul știe că nea Ion a rămas orfan de tată de mic, că și-a îngropat un băiat la 12 ani, apoi că s-a chinuit ani de zile cu nevastă-sa, prin spitale.
— Ai dreptate, ne descurcăm. Uite, eu am plecat așa, cu bicicletă și sacoșă la mine. Dacă mă întreabă cineva zic că mă duc să iau de mâncare. Așa am scris și pe foaia asta.
Iar foile astea afurisite! Parcă ar umbla toți cu câte o scutire. Dacă ar merge așa, nevastă-sa ar trăi și azi. I-ar fi scris el frumos pe o foaie: „o scutesc pe Varvara de tensiune oscilantă și de diabet”, și gata. Dar uite că Dumnezeu nu stă să citească hârtii: pe ea a luat-o, iar pe el l-a lăsat aici să lupte cu singurătatea și cu legile astea răsturnate. Ce bine ar fi fost ca barul să fi fost mai în centru, lângă magazinul alimentar. Să fie mai în drum, ca să poată toți să facă așa, ca Vasile, hârtie pentru piață, cu oprire pe la el. Crâșma a construit-o socru-său, la doi ani de la revoluție. Banii pe care i-a avut strânși la saltea nu i-au ajuns să cumpere barul vechi. Așa că bătrânul a construit cu mâna lui o clădire nouă, la el în curte. Ion a moștenit barul odată cu casa și până acum nu s-a gândit că nu ar fi bine așezat. Clienții l-au găsit mereu. Dar acum, cu hârtiile astea…
— Vasile, tu ești băiat deștept. Mă ajuți să fac rost de un xerox din ăla?
— Sigur, nea Ioane. De cât să fie?
— Ei, vezi și tu. Să-și facă treaba.
Vasile, înainte de a fi fost părăsit de nevastă și a se apuca de băutură, a lucrat la o firmă de curierat, așa că știe să plaseze comenzi online și îi ajută, contra unei sume mici sau a unui litru de rachiu, pe ăia mai bătrâni sau mai neștiutori. Prin urmare, în două zile Ion se trezește la poartă cu un copiator, două topuri de hârtie, o cutie de pixuri și una de creioane cu gumă. Treabă ca la carte! Tot Vasile îl ajută să lipească pe ușa barului o coală pe care e scris mare, cu pixul, „XEROX”. Iar dedesubt, mai mic: „avem declarație”. Apoi deschid ușa larg și așteaptă. Vestea se duce repede printre obișnuiții locului. Oamenii trec pe la el, chipurile să își cumpere declarații. Ion a scos frigiderele din priză și nu se atinge de marfa din gestiune. Dar copiatorul e așezat pe bar, iar în spatele barului sunt damigeana de rachiu și câteva sticle din vinul de toamna trecută. Și treaba merge bine o vreme, dar într-o seară se trezește iar cu nepotă-su la ușă.
— Ce faci, nene, te-ai reprofilat?
— Păi dacă voi cereți declarații oamenilor, cineva trebuie să le vândă, nu?
— Și… ai acte pentru afacerea asta?
— Mă, eu știam că ești de la poliție, nu de la garda financiară.
— Haide bre, nu te mai ține de prostii, că nu-ți stă bine. Crezi că eu nu știu ce faci? Doar că ar trebui să te oprești. S-au întors în sat unii de prin Italia sau Spania zilele trecute. Ar trebui să stea în izolare, dar și ei ascultă… ca și mata’. Zic să închizi, că atât ne trebuie, să fie vreunul bolnav și să umple tot satul, că după aia se apucă ăștia să scormonească peste tot. Dacă vine și vreo televiziune, iese circ. Și nu o să mai putem să te acoperim, nici eu, nici șeful.
— Păi atunci poate-i zici lu tac-tu să vină să-mi dea banii ăia, să am și eu din ce trăi cât țin închis aici.
Băiatul se întoarce și pleacă fără un cuvânt. Ion se reazemă de tocul ușii; se uită la el cum se îndepărtează agale. E ditamai omul, seamănă cu taică-său. Își aprinde o țigară și se gândește cât timp a trecut de când nu a mai vorbit cu frate-său. Ion plecase de acasă puțin după 20 de ani, când se însurase cu Varvara. Îl lăsase pe Mitică să aibă grijă de bătrână și de casă. Era mai mic și așa era obiceiul, ca mezinul să rămână în curtea părinților. Dar după ce s-au dat înapoi pământurile, Mitică o convinsese pe bătrână să vândă. Ion a aflat întâmplător, după ce maică-sa murise, că tot pământul a fost vândut și s-a înfuriat. Un oarecare se lăudase la beție cu terenurile pe care le are. Ion nu zisese nimic atunci, dar a doua zi se dusese la frate-său și îi strigase de la poartă:
— Cum ai putut, mă, să vinzi pământul de la tata? Nici măcar nu m-ai întrebat! Că doar jumătate era al meu. Să știi că îmi ești dator!
Mitică nu îi răspunsese, doar lăsase capul în jos. Ion se întorsese și plecase la fel de mânios. Și de atunci nu își mai vorbiseră.
Și după această vizită a lui nepotă-său, Ion a închis barul. Oricum, nu-i mai făcea nicio plăcere. Oamenii veneau, dădeau peste cap un pahar sau două și plecau repede. Chiar dacă se mai așezau la masă, nu se mai întindeau la vorbă. Nu mai era nicio bucurie.
Vreo două zile stă așa, cu o țigară în mână, uitându-se peste gard. Trec puțini oameni. Și mai puțini se opresc să salute sau să schimbe două vorbe. La început, când boala era doar la tv, mulți nici nu credeau că există. Ziceau ba că au inventat-o ăștia de la guvern, ba că e mâna lui Soroș. Oricum, nimeni nu și-a schimbat prea mult obiceiurile: mergeau la câmp, mergeau acasă, rar la magazin. Apoi, s-au pornit să facă glume: „e treabă chinezească, virusul ăsta, nu are cum să reziste mult” sau „coronavirusul a ajuns în spital la București, s-a îmbolnăvit și a murit”. Pe urmă au fost revoltați: de ce, domnule, să țină toată țara blocată pentru câțiva oameni răciți? cum să lase copiii fără școală, ce, are toată lumea bani să le ia calculatoare? Babele și-au făcut și ele datoria cu „vine sfârșitul lumii”, dar nu le-a luat nimeni în seamă. Dar acum, după aproape o lună, se aude că ar fi câțiva bolnavi în sat și oamenii încep să se teamă. Ion stă pe prispă, se uită în zare și simte cum îl dor maxilarele de atâta muțenie. Dacă o ține tot așa, o să moară de plictiseală. Un telefon de la Vasile îl salvează:
— Nea Ioane, treci pe la mine să îmi arunci juma’ de țuică peste gard?
— Trec mă, dacă zici.
— Zic. Nu mă lasă ăștia bătrâni să mai ies din curte. Mama parcă a înnebunit. A încuiat poarta și freacă cu clor tot ce intră în casă. Nici de pomană nu a primit de Paștele ăsta. Mă treci mata’ pe caiet și îți dau banii când îi trece frica ăsteia bătrâne.
— Stai liniștit, că oricum îți eram dator pentru treaba aia, cu xeroxu’.
Și așa, lui Ion îi vine altă idee. Scoate de pe ușă afișul cu „XEROX” și pune altul cu „Livrări la domiciliu”. Și dedesubt, numărul de telefon. Dar nu așteaptă să fie sunat. Își pune într-o sacoșă câteva sticle și o pornește cu bicicleta pe străzi. Strigă din când în când, mai ales în fața caselor clienților vechi: „Țuică, vin, bere avem…” Pentru strigătură se inspiră de la vânzătorii de legume, pentru transport, de la țața Ileana, pe care nu o văzuse nimeni niciodată decât pe bicicletă, pentru livrare la domiciliu, de la Vasile. Chiar dacă nu cumpără întotdeauna, oamenii îl mai opresc să îl întrebe una-alta, să mai schimbe o părere, să mai afle noutăți. Ion simte din nou că are de ce să se ridice dimineața din pat, iar asta îl repune pe picioare. Nu are mască – nu se găsesc și oricum e prea cald să o țină la gură. Și apoi, nici nu intră în vreo casă, uneori nici în curte. Bani îi dau puțini, majoritatea beau ca și la crâșmă, pe datorie. Și tot cu paharul.
— De vreo două ori am cumpărat ieri băutură să-mi ajungă toată săptămâna, îi spusese un client. Mai bine vinde cu paharul, că e mai sigur.
Ion îl ascultase. Prinsese acum de bicicletă o lădiță mai mare, pusese niște ziare între sticle, să nu se spargă, și își făcuse un traseu. Încerca să meargă pe la aceleași ore, ca să știe oamenii că se pot baza pe el, să nu îl aștepte aiurea la gard.
Într-o seară, când ajunge acasă, găsește pe prispa lui un bărbat. Stă pe scară, cu capul în jos și fumează. La început nu îl recunoaște, dar când se apropie vede că e frate-său, Mitică.
— Seara bună!
— Bună să ne fie!
— Ce-i cu tine, ai pățit ceva?
— Eu sunt bine. Dar îmi spune fiu-meu că umbli peste tot prin sat. Te oprești și pe la ăia care ar trebui să stea izolați în casă.
— Păi ce, nu au și ei nevoie de ceva care să le dea curaj?
— Uite, ți-am adus aici niște bani. Nu sunt mulți, dar dacă mă ține Dumnezeu, mai strâng și-ți mai dau.
Ion oftează. Se duce în casă și ia două pahare cu apă rece, apoi se așază lângă frate-su.
— Să știi că mama a vrut să vândă. Mă vedea că mă zbat să fac rost de bani să îl trimit pe ăsta mic la școală și a vrut să mă ajute. Ție tocmai ți se înecase băiatul și mi-a fost nu știu cum să vin să-ți spun despre al meu, că îl trimit la oraș să învețe. Nici nu mai știu câți bani au fost…
— Crezi că nu v-aș fi lăsat eu să vindeți?
Mitică trage puternic din țigară.
— Mai dă-mi și mie una, că pe-ale mele le-am dat pe toate prin sat.
Mitică îi întinde pachetul și dă să se ridice.
— Stai, mă, unde te duci? Nu mă vezi de 20 de ani și acum vrei să pleci așa repede? Stai să mai vorbim.
— Ei, nici chiar 20. Dar oricum… ce-a mai trecut timpul!
— Ia ăștia de aici, că nu îmi trebuie niciun ban. Ce să fac cu ei? Că doar n-o să-i iau cu mine în groapă.
— Atunci de ce tot strigi în gura mare că îți sunt dator?
— Ca să treci să vorbești cu mine, de-aia. Că după ce că nu m-ai băgat în seamă când ați vândut, m-ai lăsat și să îmbătrânesc singur aici. Noroc că mai trece fiu-tău pe la mine. E băiat bun, să știi.
— Este. Îți poartă de grijă acum, că umbli din casă în casă prin tot satul.
— E bun, dar isteț… ca tine. Păi ce crede el, că mi-e frică de moarte? Toți ne ducem, n-oi fi eu mai breaz.
— Bine mă, dar așa, singur, prin spitale?
— Dar cum altfel se moare, măi Mitică? În grup, sau cum? Ce, dacă mor acasă, vine careva să mă țină de mână? Și dacă ar veni, la ce îmi folosește? Nu tot acolo mă duc?
— Cum vorbești și tu… Tot căpos ai rămas!
— Căpos, zici. Nu, mă, doar că a trebuit să mă învăț să trăiesc singur. Și n-a fost ușor.
