Povestire scrisă de Vazile Dan Zaberca, premiată de Ciprian Măceșaru la concursul trimestrial de povestiri – „povestirea aceasta, deși foarte scurtă, dovedește inteligență și talent, însă întâmplarea relatată nu e prea interesantă”.
Un individ frumos la înfăţişare – se spune în mitologie – pe nume Narcis, s-ar fi plimbat pe lângă o fântână şi, neavând o treabă concretă de făcut, ce şi-a zis el? „Ia să mă uit eu în ochiul ăsta de apă limpede ca o oglindă”… chiar dacă pe atunci oglinzile nu făcuseră cunoştinţă cu sticla. Şi s-a uitat. Când s-a văzut acolo, a căzut într-o laudă de sine patologică. Îşi spunea sieşi întruna cât de frumos arată, de atâtea ori încât s-a îndrăgostit de propria-i persoană. Asta-i povestea. Bine, dar de ce mă doare pe mine la plombă de narcisism? E o întrebare justificată. Pentru a răspunde, e nevoie de-a povesti o secvenţă din viaţa mea, rămasă în minte chiar dacă a debutat acum vreo cincisprezece ani.
Într-o vară, m-am oprit pe marginea Mureşului să arunc o undiţă în râu. Am găsit un loc ce mi se părea bun şi… la treabă. Credeam că sunt singur, când, ce să vezi! Undeva mai la vale, la nici douăzeci de metri, zăresc printre sălcii un individ de vreo douăzeci de ani stând turceşte pe un trunchi de copac retezat şi, bănuiesc, pescuind. Asta pentru că avea o undiţă în apă, căci atunci când m-am uitat mai bine, numai de pescuit nu-i ardea. Nu m-a văzut, dar nici eu nu m-am arătat ca să mă vadă. În linişte mi-am pregătit nada, apoi am aruncat-o în apă aproape de mine, fiind curios mai degrabă ce face confratele meu într-ale pescuitului. Era un ţigan, deşi lucrul ăsta pentru mine nu are importanţă. Are însă importanţă cum arăta tânărul cu părul negru ca tăciunele, lung până la umeri, lins, dat pe spate de o perie deasă mânuită cu pricepere. Îmbrăcat curat, ca de stradă, în nişte pantaloni negri şi o cămaşă tot neagră, purta în picioare o pereche de pantofi de lac de culoarea cerului la răsărit. Păi cum să nu te incite cele văzute şi, oricât de miserupist ai fi, te întrebi ce se întâmplă. Curiozitatea m-a măcinat într-atât încât m-am apropiat tiptil de locul unde şedea, cu băgare de seamă, să nu mă vadă.
Dumnezeule! Avea ochii albaştri, de parcă te puteai coborî în ei să te scalzi în răcoarea lor, iar în mână ţinea o oglindă dreptunghiulară, dintr-aia de la tarabele cu „amintiri de la Sovata”. Se uita în ea, apoi o ştergea cu un capăt de cămaşă, zâmbea, iar se uita în ea mişcându-şi capul într-o parte şi în alta, să poată să-şi surprindă profilul, apoi din nou o ştergea şi iar zâmbea cumva incitant, dar nu ştiu pentru cine. Cum pentru cine? Pentru el. Altcineva nu mai era pe aproape după mintea lui. Ce mai încoace şi încolo… Era frumos ţiganul, bată-l focul, frumos ca un dansator de samba braziliană. Numai că lucrurile nu s-au oprit aici. S-a dezbrăcat gol-goluţ, a intrat până la genunchi în apa de la mal şi, cu o delicateţe şi o lentoare greu de etichetat, a început să se spele pe toate părţile corpului, cu precădere acolo unde, bănuiesc eu, i se părea incitant. De fapt, mai mult se mângâia, uneori se pipăia, dar nu din curiozitate, ci din plăcere. Acum îl şi aud cântând ceva difuz, cu întreruperi, oftând în timp ce paradoxal zâmbea şmechereşte. Teribilă scenă, de neimaginat tocmai aici într-o sălbăticie luxuriantă dată de umezeala râului. Toate câte le-am văzut au durat cam jumătate de ceas, după care s-a îmbrăcat, şi-a scos undiţa din apă şi, fluierând, s-a pierdut unduindu-şi mijlocul pe drumul ce ducea în satul aflat la vreo doi kilometri.
Eu am rămas blocat minute în şir, cu privirea aţintită când la vârful undiţei, când la locul unde adineauri, zic eu, am văzut un narcisist în toată puterea cuvântului. Mi-a rămas însă de atunci imaginea lui, a unui bărbat îndrăgostit de tot ceea ce avea pe el şi, bănuiesc, în el. Se iubea pe sine, dar nu în lipsă de altceva, ci din admiraţie pentru tot ceea ce era el. Felul în care s-a arătat sieşi părea o revelaţie, o certitudine, un adevăr recunoscut demult, în întregime, de mintea şi sufletul lui. Anii au trecut şi imaginea ţiganului a devenit o hologramă care nu-mi dădea pace minţii. De ce? Cum e posibil? Răspuns nu am, dar nici nu l-am căutat la vreun psiholog sau psihiatru. Ce rost are, important e că până la urmă mi-a venit o idee după ce mi-am pus o întrebare. Asemenea stare dăunează celorlalţi? Evident, nu! Chiar poate fi de folosinţă medicilor în tratarea anxietăţii şi a depresiei. Adică poţi trata ceva patologic cu altceva relativ patologic. Până la urmă, am totuşi o dorinţă: aş prefera, azi, în societatea asta nebună ce ne înconjoară cu agresivitate, ca în jurul meu să fie astfel de oameni, decât cei ce există la tot pasul… colerici, maniaci, perverşi, mai întotdeauna violenţi. Iată de ce, pentru mine, narcisismul pare totuşi o pată de lumină în partea obscură a vieţii de azi… întocmai ca un vitraliu într-o biserică de ev mediu.
