Povestire scrisă de Teodor Dumitrescu, aleasă de Liliana Corobca la Creative Writing Sundays, pe 2 martie 2025, la tema „Povestea cenzurată a ființei noastre”.
Nu știu ce înțeleg ei prin comunism teoretic sau, mai rău, socialism democrat. Ce dracului poate să fie așa ceva? Niște tineri de carton care stau și se holbează la alți tineri de carton cum discută principii, discuții despre textele lui Lacan și Marx, despre anarhismul lui Bakunin și alte aiureli cuminți de la Noam Chomski. Prostii! Nu există decât comunism militant.
Știți ce îmi place mie? Sendero Luminoso din Peru, ei au făcut dreptate atât timp cât au activat. Activat, exact, asta e ceea ce contează, eu nu sunt un om pasiv, nu sunt un tip pașnic. Comunismul nu există în alt mod decât militant, activ, revoluționar. Război popular până la comunism!
Le-am tot spus asta tuturor prietenilor mei, le-am repetat de fiecare dată când ne vedeam în mansardă la cenaclul lui Anzor, talentatul scriitor georgian, primul dintre noi care și-a cumpărat o casă din banii câștigați în timpul rezidențiatului. Reveillez-vous le spuneam, toți trebuie să se trezească, citeam poezii cu mesaj politic, dar toate erau cuminți, căldicele. Ar fi ajuns ușor pe paginile ziarelor care critică guvernul. Noi nu acolo trebuie să fim, trebuie să fim hotărâți și să arătăm forță, nu doar atitudine ușor negativă față de declarațiile primului ministru.
Doi dintre tipi au înțeles asta, David pentru că e un bețiv ratat și nu are nimic de pierdut, și Horațiu, că e destul de deștept să știe că nu merg lucrurile cu poezii de două parale. Să fim serioși, în afară de Anzor, niciunul dintre noi nu suntem talentați. Anzor înțelege și el ce spun, mă contrazice constructiv, mă ajută să-mi formulez mai bine argumentele. Dar el e medic, e într-o țară străină și oricât ar fi de comunist, nu va fi niciodată atât de activ cât să-și piardă locul de muncă. Asta e partea proastă, cadrele medicale nu pot fi niciodată comuniste. Nu în sensul adevărat al cuvântului.
Comuniștii adevărați fac închisoare, eu așa am fost crescut să gândesc. Bine, toată educația mea s-a bazat pe liceul meu din Titan când petreceam cel mai mult timp la colț de stradă fumând și apoi doi ani la Litere, un socialist cu obrazul subțire mi-ar zice că nu merit să fiu luat în seamă. Dar marii lideri comuniști nu au fost intelectuali. Sigur, pe ici pe colo, e câte un deștept, școlit, dar cei mai mari au fost tocmai oameni ca mine. Oameni tragici, cu destin de comunist adevărat, tragedia mea e că am deja douăzeci și șapte de ani și, în afară de câteva lucruri dărâmate și câțiva pumni în gura unor fasciști, nu mi-am lăsat încă amprenta.
Am stat și am vorbit într-o noapte în mansarda lui Anzor de pe strada Mihai Eminescu cu Horațiu, el mi-a mărturisit că îi e teamă câteodată să meargă acasă pentru că iubita lui are tulburare bipolară și uneori refuză să-și ia medicamentele. Locuiesc de patru ani împreună și certurile lor iau amploare, a primit farfurii în figură sau pumni în coaste de multe ori. El trebuie să se abțină, sau cel puțin asta îmi spune mie. Eu încerc să-i canalizez toată furia strânsă pentru credința noastră, pentru scopul nostru. I-am zis „Horațiu, război popular până la comunism!”, iar el îmi tot ține placa legată de omul care face numai bine și i se întâmplă numai rău. E normal, într-o societate cu capitalism sălbatic, într-o societate în care jumătate din guvern e format din fasciști.
După mai multe discuții și mai multe sticle de rom, după ce David s-a întins pe canapea și a adormit, iar Anzor s-a dus în dormitor, el mi-a spus că uneori vrea să punem în aplicare planurile pe care le fac eu și că el crede că n-am curaj, că sunt doar gură-mare. Am vrut să-l lovesc, m-am ridicat de jos și am vrut să-i dau un genunchi în mufă, să-l las lat. M-am dezechilibrat și aproape am răsturnat odată cu mine sticla de rom. Atunci mi-a zis că singurul lucru care l-a ținut în ultima lună să nu se descarce și să nu mă ia de mână să batem niște jandarmi sau să spargem geamurile unei televiziuni a fost o carte, Pastorala Americană a lui Philip Roth. Am izbucnit în râs și l-am întrebat ce putea să scrie atât de important într-un roman al unui tip care arată ca bătrâneii care spionează meciurile de volei din liceele de fete. Și mi-a spus că a înțeles că de multe ori oamenilor care fac bine li se întâmplă lucruri rele, fără să fie sub controlul lor. Și că el trebuie să renunțe la viața lui dramatică și să reconstruiască, așa cum a făcut Suedezul. Am crezut că delirează, jur! „S-a transmis tulburarea bipolară și la tine, să mor!”, i-am zis, dar nu m-a lăsat să plec până când nu am acceptat să iau cartea ca împrumut și să o citesc. Pe el îl calma romul, iar eu eram pregătit să-l bat.
Citesc mult, e adevărat, dar citesc aventurile unor eroi populari care înfruntă coloniști, fasciști, popi inchizitori și alți monștri moderni. Horațiu era un tip foarte deștept și atunci când nu-și plânge de milă e chiar un băiat foarte amuzant. Am citit romanul și după primele o sută de pagini mi-am dat seama că el nu a realizat care e eroul romanului. Horațiu a picat în plasa ratatului de Roth, a scriitorului care a ajuns faimos datorită unei cărți despre labă și a crezut că Suedezul e de fapt eroul, când de fapt fiica lui, Merry, cea care a pus bombe în mai multe locuri din jurul orașului Newark, începând cu oficiul poștal din Old Rimrock este eroina. Noi trebuie să tindem să fim ca Merry, abia apoi putem să spunem că ne-am făcut datoria. Și ce dacă o bombă ar ucide un civil? Mâinile în sân sunt la fel de vinovate ca și mâinile care salută liderii fasciști. Un medic în plus sau în minus, ce conteaza? Cadrele medicale oricum nu vor fi niciodată comuniste.
L-am sunat pe Horațiu și i-am spus toate lucrurile astea, a râs și mi-a spus că sunt nebun, că trebuie să citesc până la capăt și să înțeleg că și Merry a fost manipulată și că sfârșește rău. Mi-a spus numai prostii, dar în stilul său, sigur pe el, amuzant. De obicei îmi dădea dreptate, acum însă fusese convins de proza moralistă a lui Roth.
Peste o săptămână m-am programat cu un nume fals la spitalul ministerului de interne, am ajuns acolo, am trecut pe la registratură și înainte să mă caute în baza de date m-am scuzat și am zbughit-o la baie. Am montat o bombă artizanală acolo și apoi am fugit pe ușa de la intrare, era atât de multă hărmălaie că doar doamna de la registratură m-a observat fugind, dar gabaritul nu-i permitea să alerge după mine. Bomba a fost făcută cu ghidaj de pe internet, deci aveam ceva emoții, ori urma să sară în aer două etaje din clădire, ori avea să explodeze doar chiuveta. Am trecut strada și m-am ascuns după colțul unei clădiri, nu mă vedea nimeni. A fost o explozie magistrală, au sărit plăcile de marmură și s-au spart patru geamuri de la parterul clădirii. Am mai stat câteva secunde și apoi am fugit. Pe drum l-am sunat pe Anzor și i-am spus ce am făcut, mi-a zis că sunt nebun și că nu e bine să sun pe telefonul personal. Viața mea nu mai e una tragică acum, e una plină de glorie!
Într-adevăr aveau camere, avea dreptate georgianul, m-au prins ușor după două zile și două nopți, stăteam pe fotoliu în garsoniera pe care o închiriasem pe Moșilor. M-au arestat fără incidente, în primele ore nici nu m-au bătut. Bomba omorâse șase oameni și rănise alți cincisprezece, mulți dintre ei civili, dar și mâinile în sân sunt la fel de vinovate ca și cele care salută miniștri. Ministrul de interne era poate cel mai fascist din guvern, instaurase un stat polițienesc și merita din plin să fie ținta oricăror atentate. Îmi pare rău doar că nu l-am omorât pe el, dar cu ceva noroc și bună purtare voi ieși în cincisprezece ani. Anzor Kobiashvili a primit interdicție la noi în țară pentru doi ani, și-a pierdut locul de muncă, dar poate va putea profesa ca medic în Tbilisi. Asta ar zice unii că doar pentru că l-am sunat, dar crima lui era înclinația pentru comunism, iubirea față de înaltele noastre idealuri. Crima lui era că nu era doar un cadru medical, era și un poet talentat. Horațiu a primit și el doi ani cu suspendare, iar pe David l-au bătut și l-au închis un an la regim liber pentru că i-a înjurat și i-a lovit pe polițiști. Așa e într-un stat polițienesc, fascist, ești pedepsit mai rău dacă lovești un polițist decât dacă furi miliarde.
