N-A FOST DUMNEZEU

Povestire scrisă de Allex Trușcă, aleasă de Doina Ruști la Creative Writing Sundays, pe 16 septembrie 2018, la tema „un portret, o evocare de personaj extraordinar, o narațiune despre întâlnirea cu un om care i-a uluit maxim”.

Luasem decizia asta în urmă cu două seri. Prima dată apăruse ca un gând răzleț, apoi a prins rădăcini și a devenit ditamai copacul. Părea singura soluție. Toate deciziile mele m-au adus aici. Mama îmi spusese că atunci când luăm o decizie suntem convinși că este cea mai bună, iar timpul o confirmă sau o invalidează. Eu nu am fost niciodată convins că fac bine ceea ce fac, ci doar am ales calea cea mai simplă.

Și după aproape un deceniu de minciuni zilnice, toate drumurile m-au adus pe podul ăsta. Mi-am ratat viața, așa mi-au zis părinții. Nu sunt bun de nimic, așa mi-a spus ea când m-a părăsit. Sunt un egoist și un inadaptat, așa m-au categorisit cei de la serviciu. Toate firele se legau într-un singur nod. Nu mai aveam nimic. Eram un nimic. Speram ca săritura în gol de la vreo treizeci de metri să fie prima mea reușită, în afară de scrisoarea de adio la care lucrasem o zi întreagă. O să mă aibă pe conștiință, mă pricep să dramatizez. „Ai moștenit asta de la mă-ta”, îmi spusese fosta soție. Nu am putut niciodată să neg.

Credeam că odată ce iei decizia asta, totul devine mai clar și mai limpede. Se presupune că sinucigașii sunt lași care fug de greutățile vieții. Cei care și-au ratat existența. Cei care nu mai au pentru ce trăi. Drace, nu-mi vine să cred cât de greu este să închid ochii și să fac un pas în gol. Îți trebuie curaj să trăiești, și culmea, nu poți nici măcar să mori fără un pic de curaj.

— Ai de gând să te arunci?

…

— Te-am întrebat dacă ai de gând să te arunci. E cam mult până jos. O să te faci terci.

Mă întorc, cu privirea încă împăienjenită, către vocea care mi se adresase. Era ultimul lucru de care aveam chef. Nu mai poate omul nici să dea colțul în liniște… Bătrânul cu barbă albă de-o palmă, cu o pălărie maronie și un pardesiu gri, uzat de ani și de purtat, se oprise la vreo doi metri de mine și mă privea cu aceeași curiozitate pe care o încearcă un copil la zoo. Nu schița niciun gest de panică, de oroare sau de teamă.

— Domnule, te rog, vezi-ți de treaba ta. Nu mă cunoști și poate că ai alte treburi pe undeva. Nu vreau să te rețin.

Știu că sunt urâcios și lipsit de orice urmă de bun-simț uneori, dar chiar nu aveam chef să stau la taclale.

— Deci ai de gând să te arunci. Da, bun plan. Iar eu o să trebuiască să dau declarații la poliție ca martor, niște doctori sau asistenți o să trebuiască să te dezlipească de pe asfalt, cei de la salubritate să spele urmele de sânge și creierii împrăștiați. Și sper că ai lăsat o scrisoare de adio pe undeva. Că trebuie să știe ceilalți cât rău ți-au făcut, iar asta e răzbunarea ta supremă. Condamnați să trăiască pe veci cu vina asta, nu?

Nu mă gândisem așa departe. Din punctul meu de vedere, închideam ochii, făceam un pas, zburam câteva secunde, iar apoi îmbrățișam asfaltul, bucurându-mă de liniște. De ce a trebuit să-mi iasă în cale moșul tocmai acum? Poate că nu strică să fie cineva martor, dar la modul cum a spus-o ăsta, ar trebui să mă simt eu vinovat, că le dau altora de lucru?

— Tataie, nu ai emisiuni de urmărit la televizor, nepoți de vizitat? Ce v-o plăcea să vă băgați în viețile oamenilor…

— Am renunțat la televizor, prea multă negativitate. Și de la nepoți vin acum. Am doi, sunt măricei. De fapt, nu mă grăbesc. Poate vrei să îți ușurezi sufletul. Apoi fă ceea ce te îndrumă inima, eu nu o să te opresc.

Mă cuprinde un sentiment de milă pentru acel bătrânel. Poate că îmi permit o ultimă faptă bună. Nu sper să ajung în Rai, dar măcar să fie un singur om care să rămână cu o părere bună despre mine. Așa că mă așez, cu picioarele atârnând în gol și cu un vag sentiment de greață în stomac. Moșul oftă, în timp ce se chinuia să-și desfacă nasturii pardesiului, iar apoi își dădu jos pălăria, cu un gest parcă împrumutat de la începutul secolului trecut. Avea părul atât de alb, la fel ca barba, încât mai că-mi venea să cred că nu e natural. Îmi amintea de pozele din Biblia pentru copii, de imaginea lui Dumnezeu. Straniu cum mintea încearcă să se agațe de orice fărâmă de speranță… Ce să caute Dumnezeu la miezul nopții pe un pod, discutând cu unu’ care-și bagă picioarele în ea de viață? Și apoi, omul nu mi-a zis să nu sar…

Privirea mea îi caută ochii, de un maroniu atât de spălăcit încât m-am gândit că până și irisurile se decolorează de la atâta spălat, nu numai hainele alea ponosite pe care le purta. Într-un fel, aș putea jura că are aceiași ochi ca mama. De fapt, și eu îi am ca ea. Zâmbește mulțumit, arătându-mi o proteză dentară nou-nouță și se tolănește lângă mine. E un pic durduliu, iar cămașa cadrilată se forțează să nu-i plesnească peste burtă. Căută impacientat prin toate buzunarele posibile și imposibile până să găsească pachetul cu ultimele două țigări și o brichetă ieftină. Își aprinse una și mi-o întinse pe cealaltă. Îmi este peste poate să-l refuz. Totuși, fac o încercare timidă.

— Haide, ia-o! Cică ajută atunci când ai decizii dificile.

— Păi… n-am fumat până acum. Dar dacă tot mă duc, hai s-o fac și pe asta…

— Și eu m-am apucat de fumat în urmă cu vreo 35-40 de ani, tot pe un pod, zise bătrânul ca pentru sine, în timp ce urmărea rotocoalele de fum expirate cum se transformă în neant. Tot o decizie importantă. Să merg mai departe sau să mă recunosc învins. Dar atunci am fumat-o singur. Și iată-mă.

Ochii lui erau cei ai unui om care cunoscuse și bucurie și multă tristețe. Îl simțeam ca pe cineva care luptase multe bătălii de-a lungul timpului. Și pe chipul său vedeam că pe unele le câștigase, pe altele nu. Și unele și altele adăugaseră cute adânci pe frunte și la colțurile ochilor. Urechile îi erau aproape în totalitate acoperite de claia de păr alb, mai deasă în părțile laterale, iar în față avea un început de chelie cu anchior. Buzele livide, mici ca o tăietură timidă, se țuguiau la apropierea țigării, în timp ce tăcerea se instala lângă noi. Un moment de reculegere, în care niciun gând nu s-a născut din mințile a doi străini, o clipă de liniște în care hotărârea mea s-a lăsat învinsă de curiozitate. Dacă eu aș fi fost în locul moșului și aș fi văzut pe cineva încercând să se sinucidă, aș fi fost agitat, probabil aș fi încercat să-i schimb gândurile. El pufăia liniștit din țigara lui, de parcă stătea într-un fotoliu și aștepta să înceapă telejurnalul.

— E grea viața uneori, nu? Amuzant e că unii fac o tragedie din fiecare chichiță, fiecare plan care nu le iese cum au vrut. Sau cum se așteptau alții. Câți ani ai tu, că am uitat?

Începea să-mi fie simpatic. Cred că bătrânii folosesc în general trucul ăsta ca să-i iscodească pe ceilalți. Chiar și așa, moșul ăsta are ceva misterios, ceva care mă face să vreau să aflu eu mai multe despre el. Aproape că am uitat de ce am venit aici.

— Am 30, îi împlinesc de fapt peste două luni…

— Da, așa e… Treizeci, o vârstă atât de frumoasă. Din păcate, când am avut vârsta asta, n-am știut să mă bucur de ea. Îmi doream să fiu un om matur, responsabil, serios, mai mereu încruntat. Că așa văzusem la ai mei. Și pentru că așa era normal, mă însurasem de tânăr. Aveam casă, masă, serviciu, nevastă și mașină. Eram fericit. Adică așa spuneau ai mei, că dacă am astea, nu am cum să fiu nefericit.

Mă uit la mâinile lui, cu degete un pic cărnoase, care se întrepătrunseră. Cred că are și un tic nervos, se uită la ceas aproape din minut în minut, dar nu pare să observe indicațiile de pe cadran. Amintirile se pare că-i aduc și ceva lacrimi, pentru că în lumina care se răsfrânge de la sistemul de iluminat, umezeala globilor oculari strălucește ca roua în razele dimineții.

— Așa, cum spuneam… Eu nu eram prea mulțumit, dar știam să mă mint. Cred că știi cât de greu e să te minți, nu? Până când totul s-a năruit ca un castel din cărți de joc. Și-apoi toți m-au lăsat baltă. Plângeam și-mi înecam lacrimile în sticla cu whisky. Eram curios cât de jos pot să ajung. Și mi se părea că voiam să mă simt ca un martir. Ca un erou din tragediile grecești. Până în ziua în care mi-am zis că mai mult de atât nu am unde să mă scufund. Cred că a fost subconștientul care mi-a trezit instinctul de conservare. Și m-am lansat ca o săgeată către lumină.

— Ce ți s-a întâmplat?

De obicei nu sunt curios din fire, dar până la un punct povestea mea și a bătrânului se asemănau. Iar suferința comună leagă oamenii. Moșulică ăsta, care încă îmi pare că seamănă cu imaginea lui Dumnezeu din cartea copilăriei mele, mi-ar putea fi bunic. Mi-ar fi prins bine unul cu care să pot discuta ce mă apasă. Dar al meu nu mai este demult printre noi.

Omul din fața mea oftează lung, aproape dureros, de parcă amintirile ar tăia în carne vie. Se scarpină în barbă, încercând să găsească răspunsul cel mai puțin dureros. Cred că trecutul, chiar dacă ne considerăm vindecați de el, tot are puterea să deschidă răni.

— Ce-a fost, a fost. Parcă nu am fost eu acolo. Acum mă uit la mine, cel care sufeream, dintr-o sală de cinematograf. La un film cu mine. Și Doamne, ce actor prost am fost… Dacă s-ar fi dat un Oscar pentru prostie, m-aș fi supărat rău să nu-l primesc. Aoleu, dacă încep să vorbesc, turui așa o zi întreagă, mi-e că îți stric socotelile.

— Da, cred că așa e, reușesc să șoptesc.

Planul meu, acum că cineva mă bagă în seamă, începe să-mi pară de-a dreptul idiot. Eram convins că eu sunt centru universului, că Pământul se învârte în jurul meu, că eu am cele mai mari probleme din lume. Acum, că am mai găsit unul, încep să mă simt ceva mai bine.

— Auzi, da’ de ce vrei să te sinucizi? Adică, nu te temi de Dumnezeu? Când eram copil, în cimitir era un loc special pentru sinucigași. Acolo nu erau cruci, cică nu era voie. Și crescuseră porumbii peste mormintele oamenilor ălora, iar babele din sat spuneau că pe ăia nu-i lasă Dumnezeu nici să putrezească, îi ține acolo în așteptare… Și mie mi-a trecut prin cap năzbâtia asta de vreo două ori, când eram tânăr.

— Și de ce nu ai făcut-o, tataie? Îmi amintesc și eu de cimitirul cu lanul de porumbi, de o babă care mi-a zis același lucru. Ce naiba se întâmplă? Moșul îmi citește gândurile? O fi Dumnezeu, venit să mă testeze? Că pentru ăl cu coarne nu cred că sunt cine știe ce miză importantă.

Din nou, îmi zâmbește cu noua lui proteză, iar obrajii rotofei par să fi prins ceva din culoarea tablourilor lui Caravaggio. Ochii căpătaseră mai multă intensitate și un foc parcă licărește în priviri.

— Pentru că mi-am dat seama că noi oamenii suntem puternici. Suntem luptători. Doar că tindem să uităm asta. Orice războinic știe că sunt bătălii pierdute și bătălii câștigate. Durerea are și ea rolul ei. Te face să te simți viu. Și abia atunci îți amintești să te bucuri de alte momente. Uite, să-ți arăt ceva.

Își suflecă cu greu mâneca, cred că îi era cam strâmtă cămașa. De sub materialul textil apăru un tatuaj, ceva care arăta ca o electrocardiogramă.

— Vezi? Asta îmi amintește mereu că sunt viu. Suișuri și coborâșuri. Ca bătăile inimii. Când totul devine liniar, te-ai dus de tot. Mi-au luat ani de zile să-mi fac tatuajul ăsta. Nevastă-mea și acum mă ceartă după zeci de ani, se amuză bătrânul. Ține minte. Ferește-te de linii…

— Frumos, și eu mi-am dorit un tatuaj. Nu am putut să mă hotărăsc. Să mă feresc de linii.. Bun sfat, doar că acum sunt jos, în fundul pământului. Aș fi vrut să te întâlnesc mai demult.

În timp ce vorbeam, el cotrobăia prin buzunarele pardesiului, bodogănind înciudat. Răsuflă ușurat, și scoate o mică ploscă de băutură. O desface și mi-o întinde, ca între doi camarazi de pe front.

— Cred că ne întâlnim când trebuie. Oamenii vin în viața ta atunci când ai nevoie, și pleacă atunci când își îndeplinesc menirea. Iar despre faptul că ești jos – ar trebui să fie un motiv de bucurie. E semn că nu poți să te îndrepți decât în sus. Ca o săgeată spre nori. Ca o stradă cu un singur sens pe care gonești în noapte.

Mă pomenesc brusc cu o senzație de greață, aproape că-mi vine să vomit. Nu e de la băutură, ci de la rușinea de ceea ce voiam să fac. Nu ieșeam din scenă ca un erou, ci ca un laș. Ceilalți ar fi vorbit o zi-două despre mine, cu milă sau cu dispreț, apoi n-aș mai fi însemnat nimic pentru nimeni. Îmi dau seama că dacă vezi doar o singură soluție, clar ceva nu e în regulă. Am făcut lucrurile într-un singur fel toată viața. Numai un nebun poate să creadă că va obține ceva diferit într-un asemenea mod. Poate că nu e cazul să mor eu, ci doar o parte din mine. Să văd și din altă perspectivă. Moșneagul mi-a deschis ochii.

Mă ridic în picioare, de parcă aș fi fost propulsat de un arc. Simt nevoia să o iau de la capăt. Din noul meu punct zero. Știu că o să-mi fie greu, dar dacă moșul a reușit să răzbată prin momente grele, dacă a vrut de două ori să se sinucidă și acum e atât de calm și liniștit, sunt convins că și eu pot.

Se ridică anevoie, având grijă să nu-i crape cămașa, își încheie tacticos pardesiul până la ultimul nasture, fără să spună nimic. Mă salută, strângându-mă de braț, ca doi gladiatori.

— Mult noroc, Andrei! O să vezi că vei fi bine. Suișuri și coborâșuri. Nu uita asta. Și poate ar trebui să te gândești să-ți cumperi o altă mașină.

Își turti pălăria peste claia de păr nins și se îndepărtă fără să se uite înapoi. Vedeam în mersul lui seninătate și împăcare. Acest bunic minunat mă duce iar cu gândul la Dumnezeu.

 

Mă urc în mașină, cu gândul la evenimentele din ultima oră. De unde știuse cum mă cheamă? Plecasem de acasă un om înfrânt, gata să renunțe la tot și mă întorceam ca un alergător gata de start. Îmi văd ochii și ridurile în oglinda retrovizoare și înțeleg de ce îmi părea că privirea bătrânului semăna cu a mamei. Fără să bag de seamă, plecasem cu plosca cu băutură pe care mi-o întinsese și când o studiez, mă apucă râsul. Era a mea, o primisem de ziua mea anul trecut. Are inițialele mele, dar pare să fi fost folosită vreme îndelungată. Totul pare atât de neverosimil, dar știu acum cu certitudine cine a fost acea ființă uimitoare. Nu, n-a fost Dumnezeu. Sunt hotărât acum să devin peste patruzeci de ani acel bătrânel simpatic și durduliu, cu doi nepoți și o soție care îl ceartă și acum pentru un tatuaj făcut în tinerețe. Suișuri și coborâșuri.