MOȘU

Povestire scrisă de Andrei Dumitrescu, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, la tema „legendă de familie”, pe 7 iunie 2020.

Nu mi-e foarte clar de ce îl plac pe Moșu. Prietenia noastră, dacă o pot numi așa, se rezumă la câteva jocuri de table, în timp ce fumez un blunt întins pe șezlongul cu dungi alb-galbene. Îmi place liniștea din jurul nostru, îmi place că toată lumea a uitat de Moșu și că, atunci când ajung pe aici, uită și de mine. Apoi gândul acesta mă îngroapă. În câteva zile liniștea mă scoate din minți și mă întorc în oraș, unde sunt din nou cineva. Adevărul este că Moșu nu a contribuit prea mult la creșterea mea, nu avea cum, era bătrân și pe vremea aceea.

Îmi aduc aminte de aceeași față ridată, aceiași ochi albaștri, aceleași mâini lungi și albe. Avea în plus pe atunci și un entuziasm juvenil pe care oamenii bătrâni îl arată numai împrejurul copiilor și pe care l-am mai văzut doar la adulții tripați cu același drog la o petrecere reușită. Acum e mai bronzat de soarele de pe Coasta Furcilor și mai tăcut, deși sunt convins că și-ar schimba imediat masca în preajma lui Vlăduț, pe care nu l-am mai adus aici de cel puțin doi ani, de când am divorțat. 

Curtea lui e plină cu vișini noduroși, înalți cât blocurile. Din vârful ăsta de deal coboară până în apa mâloasă a Târnavei Mici o viță care s-a sălbăticit și crește cum îi vine, într-un desiș de volute verzi. Casa e înaltă, cu cerdac și trei camere. 

Bătrânul s-a retras să moară liniștit aici de când eram mic. Știu o poveste de pe vremea aceea, când ne jucam de-a cowboii și indienii în jurul unui sicriu cu capacul deschis pe care și-l comandase și îl pusese pe masa lungă din curte, la umbra unui salcâm, după ce Buna îl lăsase singur pe lume. Se așeza câteva ceasuri pe zi în el, cu mâinile pe piept și stătea nemișcat. Raze de soare și flori uscate din salcâm îi cădeau pe haine, câte o pasăre se așeza pe muchia lucioasă a capacului dat la o parte ciripind în neștire, iar Winnetou și Old Shatterhand se luptau pe sub masă, în timp ce Moșu încerca să moară într-un vacarm de nedescris. Spre seară se ridica nervos din sicriu, suda două-trei țigări, dădea pe gât un țoi de pălincă și pleca la culcare, trântind ușa. Ciudat e că întâmplarea propriu zisă nu mi-o amintesc, mi-a fost povestită de bunică-mea care s-a curățat de alzheimer. 

Ce încerc să spun este că bătrânul e foarte bătrân. Are însă o mână sigură când dă cu zarul sau mută pulurile la table. Joacă numai cu negrele și nu-i place să piardă. Nici mie. Și totuși n-am reușit niciodată să ne certăm. Nu joc table cu niciunul din prietenii mei, în afara bătrânului. Are o cadență care mi se pare potrivită jocului. Îmi imaginez că stăm turcește pe un covor, undeva lângă niște dune de nisip, e umbră și miroase frumos. O fi și de la iarbă. 

Îl întreb:

— Moșule, de câți ani joci table? 

Nu mă interesează evident să aflu, dar e prea liniște și muzică, orice muzică, nu suportă să ascultăm. Stă încovoiat ca o salcie peste tabla din lemn. Apucă zarurile mici între degetele cu unghii curate, le freacă între ele ca și cum ar pune sare în mâncare și le scapă cu o mișcare absentă printre piese. Șase unu. Mută. Apoi îmi zice:

— De când mă știu. 

Și râde, descoperindu-și caninii îmbrăcați în argint. 

Îl privesc și mă întreb dacă știe cine sunt. Genealogiile sunt complicate, dar a mea excelează în mod deosebit: Moșu a avut trei frați și fiecare câte trei, patru și doi copii, pentru a-i aminti doar pe cei care au trăit mai mult de câteva primăveri. Cei doi copii de la urmă au fost ai lui și ai Bunei, două fete, Carolina și Cornelia. Bunică-mea Cornelia a avut doi copii, pe Dionisie și pe Ilinca, Dionisie a avut patru copii cu două neveste, cel puțin doi prin metoda retragerii cum se laudă ca boul când e beat, iar maică-mea, Ilinca, pe mine și pe soră-mea. Eu îl am pe Vlăduț, soră-mea pe Damian și pe Sara. Decent. În familia fraților lui Moșu – unchiu’ Gusti și unchiu’ Ghiuțiu, amândoi morți demult – lucrurile scapă de sub control și nu reușesc să țin minte numele tuturor mătușilor, unchilor, verilor, nevestelor, nepoților. Poveri toponimice cărora li se adaugă nume de câini, iepuri, papagali, pisici și pești (pești!) pe care îi aduc în discuție cu fiecare ocazie când ne găsim în curtea bătrânului, din iunie până în august, an de an. Cert e că, într-o zi normală de vară, sub vișinii lui Moșu se pot nimeri zeci de strănepoți care aleargă bezmetic unul după altul, deși abia dacă se cunosc.  

— Unu, unu.

Mă gândesc. Mut două cu două. Îi împing zarurile, să nu se întindă după ele, dau pe gât o socată dulce și mă las mai pe spate în șezlong. Încheieturile de fier ale scaunului scârțâie neiertător. 

Mă întreabă dacă mai fumez mahoarca aia și pipăie zarurile cu buricele degetelor ca un orb.

— Îhî, îi răspund cu o oarecare satisfacție, îmi poartă noroc.

Râde și-mi zice că sunt încă tânăr dacă mai cred în noroc, ca și cum jocul ăsta nu ține de baftă, ci de strategie. Iarba mă transformă într-o ființă empatică: mi se face drag de el și decid că o să-l las să câștige de data asta, după care o să mă întind în camera lui răcoroasă și-o să ațipesc un ceas. Îmi dau seama că nu știu cum să-l las să câștige la table și mă pufnește râsul. Nu mă bagă în seamă, deși râd zgomotos. Mi se face o poftă nebună de cireșele care atârnă în copacul crescut la marginea curții. Las bluntul într-o ceașcă de cafea pe care o folosesc pe post de scrumieră, mă ridic cu greu și cobor din cerdac. 

— Șase șase, își anunță norocul și mută satisfăcut. Ți-am scos două table. 

Trag de creangă și mușc primele două cireșe care-mi cad în gură.

— Ai bolânzit? T-apucă pântecăraia. 

Pe Coasta Furcilor cireșele se coc la două, trei săptămâni după ce sunt culese în Bărăgan. Deocamdată sunt gălbui și acre, o să mă cac pe mine, are dreptate, îmi zic, în timp ce mai smulg un pumn cu tot cu frunze și mă întorc la joc. 

— Nu mai are sens, ai câștigat, îi zic, privindu-i de sus chelia pătată ca un ou de prepeliță. 

— Hai aici și joacă.

— Nu mai am stare, Moșu. 

— Dai bir cu fugiții ca vulpile alea de la putere? continuă Moșu, ținând zarurile în mână. Pe lângă table, îi mai place și politica. Îi cer zarurile și mai merg o tură, de dragul lui, cum făceam cu Fifa lui Vlăduț. Șase cinci. 

Pe poarta din josul dealului intră Marta. Face cu mâna și urcă drumeagul care duce la casă, privind atentă în jos. Cară o găleată, probabil plină, după cum își arcuiește corpul într-o parte. Marta e o săsoaică acră care și-a imaginat că Moșu o să moară repede și-o să-i lase casa. A plătit-o bunică-mea o vreme să aibă grijă de bătrân, a plătit-o mama, acum o plătesc eu. Între timp o văd urcând la deal și nu-mi mai pare așa zveltă cum era odată.

— Ați mâncat? strigă ea de la o poștă. V-am adus lapte de capră. 

— Ăsta-i zar de fugă, zice Moșu scărpinându-și pielea fină din creștet. 

Marta oftează ca o locomotivă și lasă găleata la picioare. Câțiva stropi de lapte pică pe dușumeaua din scânduri. E roșie în obraji, dar fericită: știe că plec și c-o s-o plătesc.  

— O țâră de pălincă n-ai fi adus, zice bătrânul posac. 

— Nu e bună băutura, strigă femeia la el ca la un surd. 

— Apăi dacă te porți frumos cu ea, e bună, zice Moșu și râde.

— Ce gust are? o întreb.

— Dumneavoastră nu vă place, nu știți? 

— Aha, îngân și mă ridic să iau portofelul din scurtă. Marta intră după mine în casă.

— Să știți că bea prea mult, îmi spune șoptind.

Mi se pare nefondată temerea Martei, bătrânul este nemuritor.

— Vine bărbată-miu de luni să repare gardul și să-l spoiască, îmi mai zice. Vișinele ne lăsați să le culegem, că-i păcat de ele?

Nu mă obosesc să-i răspund, îi pun în mână mai mulți bani decât îmi cere de obicei și ies să mai stau cu bătrânul. Marta-mi mulțumește ceremonios și începe să strângă prin cameră în semn de recunoștință.

Bătrânul a câștigat și acum își privește piesele aliniate disciplinat pe țărușii lăcuiți. Amestec toate tablele laolaltă în cutia din lemn, pe care o închid și o las pe masa mică. Îl ajut să se ridice, ținându-l de brațul moale și subțire cât o nuia de alun. Îl așez pe recamier și mă duc să ne fac fiecăruia câte un ceai. Teiul cu miere este superb după iarbă. Umplu un ibric cu apă și aburul îmi cuprinde obrajii. Acum îmi pare rău că trebuie să plec, poate mai rămân o noapte. 

Mă întorc în camera mare să iau telefonul din haină și să anunț la birou c-au mai scăpat de șef încă o zi. Îl privesc: stă pe pat cu mâinile de o parte și de alta a pulpelor și respiră greu, cu câte un oftat. Am în minte imaginea aceasta a lui, de veghe la creștetul bunică-mii. Nu o atingea, nu o privea, stătea nemișcat lângă ea, cu mâinile pe lângă pulpele subțiri așteptând după ultimele ei guri de aer. Ea privea în tavan cu ochii deschiși și cenușii, delirând fără să-l recunoască sau măcar să știe pe ce lume e.

— Îți văd aripile, tată, i-a spus la un moment dat. Atunci Moșu și-a întors capul spre ea și i-a prins o mână între degetele lui lungi și albe. Bunică-mea s-a stins în câteva clipe fără niciun zgomot, ca în filme, el i-a împreunat brațele pe piept și a mai stat o vreme cu palmele peste pulpe, privind în podea ca acum.