Povestire scrisă de Ana
– Din ce staţie să iei metroul… păi, depinde unde vrei să ajungi…
Un răspuns care te bagă şi mai mult în ceaţă, care te derutează şi mai mult decât eşti deja, şi în acelaşi timp un răspuns atât de firesc şi de adevărat, pe cât de absurd este. Dar care pe moment chiar nu te ajută cu nimic.
Iau metroul, care e gol, si merge cu usile deschise printr-un tunel in care e foarte multa lumina.
Ajung la tara. Un om vine spre gang cu o ciocanitoare in colivie pusa in lanturi. Se temea ca nevasta lui sa nu vada pasarea legata asa. Scoate lanturile in graba, la sfatul meu. Deh, daca am vazut ca se tot framanta si nu gasea omul o solutie… Acum aflu si eu ca faceam parte din grupul care furase paunul de aur. Care paun de aur? Cel dintr-o legenda. Numai p-asta n-o mai facusem, m-am gandit.
Cred ca mereu am stat cam prost cu memoria. Iti mai amintesti de spectacolul asta, pe care l-ai vazut de sute de ori cand erai mica? Nu, raspundeam eu. De ce mai facem oare unele lucruri daca tot le uitam? Ma intrebase odata Silviu.
***
– Ma recunosti, nu? Ma stii bine doar.
Ma simteam ca la un examen, unde de fiecare data am avut impresia ca nu-mi testeaza cunostintele si abilitatile de analiza, ci rezistenta la stres. Parca ei nu trebuiau sa ne formeze ca intelectuali, ci sa ne antreneze sa actionam in conditii de tulburare maxima. Sa ne formeze in asa fel incat sa gandim limpede si cand propriile ganduri refuza sa ne asculte.
Probabil pe mine nu ma antrenasera destul sau nu eram eu facuta pentru asta. Am actionat automat, cu judecata suspendata.
– El e, le-am spus, oprindu-ma in fata unuia dintre exemplarele aliniate din ce stiam eu ca e unicul Silviu, pana nu demult.
In locul ochilor i-au aparut lumini amenintatoare, ca niste becuri. Alesesem gresit. Nu era Silviu cel adevarat. In acel moment nici nu pot spune ca m-am speriat ingrozitor, nici ca m-a apucat disperarea, nici ca mi-a venit sa plang. Parca-mi daduse cineva cu o caramida in cap, atat de brusc ca nu mai eram constienta de nimic, de durere, de ingrijorare. Nu mai gandeam, nu mai simteam nimic.
Robotii, deghizati sau nu, m-au inconjurat, cu aceleasi priviri toti. Alesesem gresit.
Cica sa aleg. Dar alegem cu adevarat ceva vreodata? Nu alegem lumea in care traim, in care ne nastem, limba pe care o vorbim, nici macar cercul de prieteni, ei ne aleg de fapt pe noi.
Cred insa ca de aici a inceput totul. Desi, oare, exista epoca in care lumea nu se schimba? Dar… sa te trezesti asa, cu lumea pe care o stiai pierduta pentru totdeauna, deodata. Auzisem vorbindu-se despre soc cultural. Dar asta il aveai pentru ca te hotarai tu sa mergi intr-un loc nou.
***
– E o pacienta dificila. Nu sta o clipa locului si tot vrea sa fuga.
Ma aflu intr-un spital. S-ar parea ca sunt bolnava si-n jurul meu e plin de asistente. Mi-amintesc de o asistenta draguta care imi spusese sa-mi iau ursuletul si sa vin sa-mi iau niste papuci, apoi de cum am primit o injectie in fata sau de cum m-am suit intr-un pom sa scap de o asistenta nesuferita.
– Ai un vizitator, m-a anuntat asistenta draguta.
Silviu.
Asteptam de la el niste explicatii. Despre ce traisem in ultimele zile sau ce alte unitati de masura puteam aplica asupra timpului si despre de ce o luase asa lumea razna dintr-odata.
Zambea, misterios pentru mine ca nu stiam de ce, adica mai era oare ceva pentru care sa zambesti pe lumea asta data peste cap, normal pentru el, ca el asa facea cand ma vedea si urma sa ma anunte ceva.
– Felicitari! Misiunea a fost un succes. Sigur, a trebuit sa vin dupa tine, dar te-ai descurcat cu bine prin incercari. Nu te necaji. Oricine putea fi luat prizonier de Cyloni.
Aflu ca se lasase prins de acei roboti pentru a ma putea salva.
– Iti povestesc totul mai tarziu dac-ai uitat deja ce s-a-ntamplat, m-a asigurat el.
Vag incep sa-mi amintesc de caine. E animalul tau totemic, mi s-a spus. Purtam amandoi un rucsac in spate. Tot drumul mi-a vorbit. Era mare, alb si cu parul cret. Prezenta lui ma linistea. Desi imi vorbise despre misiunea noastra tot drumul, instruindu-ma, glasul lui ma relaxa, compania lui ma facea sa ma simt bine, parca era vorba doar de o plimbare si de un simplu stat la o discutie; la urma urmei, de cand nu mai mersesem intr-o calatorie cu un tovaras de drum. Desigur, el mi-a explicat despre misiunea mea de a gasi paunul de aur si pentru asta m-a pregatit, dupa care drumurile noastre s-au despartit din cauza ca au aparut robotii. Asa s-au complicat lucrurile. Apoi, dupa interventia lui Silviu am fost trimisa printr-o calatorie in timp si de acolo pierderile de memorie.
Spatiul stelar se intinde inaintea noastra. Il privesc din mersul navei. Paunul de aur a readus pacea si a salvat lumea.
Feedback Motanov
– ai pus diacritice în primul paragraf și ai renunțat :)
– filosofările autorului n-au ce căuta în ficțiune: „Dar alegem cu adevarat ceva vreodata? Nu alegem lumea in care traim, in care ne nastem, limba pe care o vorbim, nici macar cercul de prieteni, ei ne aleg de fapt pe noi.”
– e o amestecătură e elemente: metrou, ciocănitoare cu lanțuri, Silviu, roboți, spital, Cycloni, câine totemic, păunul de aur, nava, țac pac, pacea universală
– povestirile SF, ca oricare altele, ar trebui să fie coerente, lizibile etc etc etc citește mai multă proză scurtă!
