Poveste scrisă de Florin Spătaru, aleasă de Mihai Bădică la Creative Writing Sundays, pe 12 noiembrie 2017. Temă individuală.
Veneam de la morgă și mă dureau mîinile. Liftul urca încet, cu un huruit familiar. Etajul șase, garsoniera de pe stînga. Balconul mic dădea spre Emil Gîrleanu, spre intersecția puțin cîș și spre un pîlc de copaci. Vîntul îi pieptăna încet, frunzele păreau valurile mării molcome, gigantice, ispititoare. Fiecare copac avea o nuanță diferită de verde, de la cel închis al arțarului, pînă la vernilul arbustului exotic crescut lîngă mesteacăn. Voiam să am ochii suficient de ageri încît să urmăresc sub lumina felinarului cum o furnică urca printre crevasele scoarței de mesteacăn și stătea nehotărîtă în fața unui drum nou, mișca antenele spre un buric negricios, trecea peste el, revenea, încerca să desprindă o bucată de rășină și apoi pleca mai departe. Natura și mersul ei imperturbabil mă calmează. La balconul de la etajul cinci de la blocul din față, un bec aprins brusc, o tipă singură se plimba prin sufragerie și se dezbrăca rapid. Bluza albă de satin, fusta de piele neagră, sutienul alb, ciorapii gri-închis, pantofii roșii cu toc. Își masa ușor gambele și își pipăia urmele pe care pantofii le lăsaseră pe sub glezne. Degetul mic de la mîna stîngă parcurgea piciorul și scotea tanga infimă. Aruncați pe canapea, chiloții păreau o molie imensă. Ridicată în picioare, tipa vorbea la telefon și se plimba prin cameră. Își admira fundul în oglinda din hol, se oprea un pic și își ștergea un pic de rimel, rîdea, bîrfea cu entuziasm, iar rîdea și apoi se lăsa satisfăcută în fotoliul de piele. Pielea albă contrasta cu ciocolatiul închis al fotoliului. Picioarele întinse pe măsuța din față stăteau drepte și pentru cîteva momente stătea nemișcată ca o statuie. Credeam că poate medita sau fuma încet, la fel ca mine, dar nu. Fața ei luminată de telefon și degetul mare dînd scroll indicau adevărul: Facebook. Coboram cu privirea spre sînii ei relaxați, cu areola stacojie palpitînd liniștit. Abdomenul era plat, dar fără formele ferme ale mușchilor ieșind la suprafață, șoldurile erau apetisante. Sub buric pielea era puțin cenușie și doar o linie strîmtă de păr pubian cobora între coapse. Un fel de i lung. Simțeam cum o căldură mă invadează, cum urcă lin peste pielea mea uitată ca un șarpe lung spre o pasăre nevinovată. Numai că tipa era obosită. Am rămas singur la ora două noaptea, cu o țigară stinsă între degete. Nu chiar singur, un cîine șchiop alerga prin spatele mașinilor parcate și lătra anemic. Patul era rece.
A doua zi, mergeam spre Universitar cu gîndul la letargia corpului. În mare, mișcările erau constante și banale, previzibile, linii care se stingeau încet. Doar creierul și anumite zone animau situația, dar și astea păreau șterse, repetitive, inutile. Categorii întregi de oameni făceau aceleași lucruri. Stăteau serioși la metrou, se agitau în trafic, emiteau cuvinte pocite, inflamate, pocneau de nervi și apoi sîngele nu mai asculta de căile cunoscute, inunda văi nepotrivite și moartea arăta cum ritmul banal intervine și post-mortem. Ajungeau la mine pe masă, mă uitam la pielea lor pe care o tăiam ca un croitor și căutam. Mirosurile grele îmi aduceau mereu aminte de călătoriile cu metroul înghesuit între grași transpirați.
Tranșat, omul părea un porc debil. Nici nu fusese cine știe ce în viață: țigări, o burtă imensă, o inimă umflată și un creier prea puțin folosit. Mă uitam în ochii lui opriți de accident. Pleoapa părea de cauciuc și revenea, după ce o împingeam, la locul ei. Le făceam poze nătînge și colecționam într-un album toate aceste perechi. Uneori, lipsea unul sau era prea distrus pentru a mai putea fi numit ochi. Nu conta. Nu-mi puneam întrebări legate de această activitate, devenise un reflex.
După trei nopți de absență, intra din nou în apartament într-o rochie cu dungi roșii. Nu era singură. O însoțea o prietenă blondă, creață, foarte gălăgioasă. Rîdeau și se înghionteau ca să ajungă la baie. Vorbeau pe canapea, lăsaseră pantofii prin sufragerie și beau din nou. Creața dormea deja după primul pahar, iar ea butona telefonul. Ținea paharul în mîna stîngă și se uita la felul contorsionat în care dormea prietena ei. Mîna ei cobora ușor pe lungul piciorului drept cu ciorap cu tot. I se rupseseră în vîrf. Rochia pica și ea la fel de gingaș. Liniile corpului ei alb mă fascinau. Timpul curgea ca o lingură de miere polifloră scursă peste buza borcanului. Încet și dulce, dens și suav. Își mîngîia talpa, mergea prin sufragerie în pași de dans, era puțin amețită. Adusese o pătură pentru prietena ei și se strîngea singură în brațe pe fotoliul de piele. Umerii ei fini luminau noaptea.
Țigara stinsă îmi aducea aminte de gustul amar de pe limbă. Patul de deasupra scîrțîia înfundat. În liniștea nopții îi auzeam pe vecini, cu trei copii mici, încercînd să se fută. Au încercat de mai multe ori, dar tot într-o ceartă șoptită a eșuat și tentativa asta. Aveam un caiet în care notam de cîte ori încerca soțul. Trecusem de o sută.
Orașul era un corp uman, iar noi eram sîngele. Rapid pe alocuri, adormit în cheaguri prin centru, mereu pompînd mișcare. Pînă cînd ceasul se oprea. Bunicul meu avea un ceasornic stricat, care nu mergea cum trebuie, dar nici nu se oprea de tot. Suna la ore anapoda și avea un ticăit ciudat. Cam așa funcționam și eu.
Fără viață, corpul era cauciucat. Îl atingeai, îl tranșai, îl busculai și nu simțea nimic. Nu somn, ci plictiseală emana corpul ei. Plictiseală injectată în vene de un accident vascular. Era frumoasă ca atunci cînd o vedeam de la balcon, dar acum nu mai exista nici o surpriză. Inevitabilul găsise calea către gura fin șlefuită. Mă ajutase să înțeleg că eram înțepenit în timp, rigid, rece. Parfumul trupului ei alb mă întrista. Avea o aluniță deasupra sînului drept. Un punct ce indica un sfîrșit. Scalpelul intra ca în unt în pielea moale și călîie.
