Povestire scrisă de Florentina Ionescu, premiată de Simona Antonescu la concursul trimestrial de povestiri – „Am făcut această alegere pentru construcția textului, cu fraze care stau singure în picioare, au ritm și o muzicalitate care reiese din stil. Pentru cele două personaje vii, care se mișcă natural într-o lume fără cusur, fără fisuri. Gesturile lor sunt atent observate și apoi redate în fraze care devin mici bijuterii, cu numai câteva cuvinte este stârnită surprinderea în cititor. Pentru atmosfera foarte bine prinsă a clădirii fostei facultăți. Pentru elementul de surpriză de la final, foarte corect dozat.”
Aveam 30 de ani când l-am văzut prima dată pe fostul meu profesor, domnul V., sub forma unui spirit îmbrăcat la patru ace. L-am recunoscut foarte ușor, pe când îmi cumpăram un ziar de la un chioșc de la Romană, din interiorul căruia răzbătea un miros dulceag de tămâie. Știam că murise în martie 2015, când mă aflam în Viena, într-un city break. Nu am reușit să ajung la priveghiul său și regretam asta chiar și acum, la mai bine de 20 de ani distanță.
M-a salutat cordial, ca de obicei, în timp ce i-am oferit vânzătoarei 4 lei pentru exemplarul pe care l-am luat de pe tarabă. „Bravo, Contabilo”, mi-a zis când am băgat ziarul în geanta mea mare și roz. „Tot cu presa quality ai rămas”. Porecla pe care el mi-a dat-o în primul an de facultate și pe care am avut-o și în următorii doi ani, când am intrat la masterat, se lipise de mine și ajunsesem să o îndrăgesc. Mă simțeam mândră și importantă când îmi spunea așa, chiar dacă „Contabila” nu era un caz unic. Domnul V. meșterise o poreclă originală pentru fiecare student din grupa mea (Premianta Șagunistă, Calofila, Van Nistelrooy sunt doar câteva exemple), cât și pentru cei de la alte grupe.
Dicția lui era la fel de perfectă ca atunci când ne preda teorie despre cum se scrie o știre, la seminarul intitulat TR, de la tehnici de redactare. Am observat că încă purta cravata pe care i-o dăruise grupa de studenți din care făcusem și eu parte, de la specializarea jurnalism. Era o bucată simplă de material gri pe care era inscripționat cu litere albe mesajul „MI SE RUPE”. Citind inscripția de pe cravata lui, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise domnul V. și toate lucrurile pe care le-am învățat de la el. „Ce mai faceți, dom’ profesor?”. L-am privit emoționată, conștientă că vocea îmi tremurase un pic. Speram să nu-și dea seama de asta. Pe cap purta aceeași bască neagră care năștea adevărate polemici între el și câțiva dintre colegii mei de grupă, care spuneau că, de fapt, ceea ce poartă el este o șapcă. Nici până în ziua de astăzi nu am aflat care era termenul care definea mai bine obiectul de pe capul domnului V.
Stătea relaxat, sprijinit cu umărul de o latură a chioșcului de ziare, burdușită cu reviste glossy, iar de pe o copertă de lângă chipul său completat de ochelari se ivea capul fotbalistului Marica. „Uite mă plimbam puțin prin zonă. Drept să-ți spun, m-am rătăcit”. Și-a așezat mai bine geanta neagră și voluminoasă pe umărul drept. Era la fel de mic de înălțime cum mi-l aminteam, cu umerii aduși în față, îmbrăcat cu o jachetă gri. M-am întrebat la ce îi mai trebuia geanta, din moment ce era doar un spirit care se plimba liber prin zona Pieței Romană. Apoi mi-am amintit că, pe când eram studentă, era nedespărțit de acest obiect incredibil de încăpător. În geanta cu multe compartimente păstra lucrările studenților de la fiecare grupă și un tabel cu numele tuturor – un fel de catalog provizoriu – în care mă punea, oră de oră, să scriu toate notele, de la fiecare test pe care îl dădea la grupa mea. „Contabilo, nu am la cine să apelez. Doar tu mă poți ajuta!”, mi-a zis, iar mirosul de tămâie mi s-a părut că îmi invadează fiecare celulă olfactivă. Nu aveam cum să îl refuz.
*
Am urcat în autobuzul 226, pe care l-am luat din stația din apropierea restaurantului KFC de la Romană. Am primit misiunea pe care mi-a dat-o fostul meu profesor, iar tot drumul, până în Calea 13 Septembrie, m-am gândit la ceea ce m-a rugat să fac. Nu părea deloc greu să intru într-o clădire în care, teoretic, nu aveam voie să fiu. În plus, mi-a promis că îmi va fi alături tot timpul și că mă va ghida pas cu pas atunci când va fi nevoie. Știam că se va ține de cuvânt, pentru că încă din facultate îmi inspirase încredere, iar ceea ce spunea el era literă de lege pentru mine.
La intersecția dintre Calea 13 Septembrie și Drumul Sării am schimbat autobuzul și m-am urcat în 139. Trebuia să ajung, după spusele lui, cât mai repede la Piața Leul, la ceea ce mai rămăsese din sediul Facultății de Jurnalism.
*
Însă înainte de a pleca de lângă chioșcul de ziare care l-ar fi făcut invidios pe preotul din satul meu natal, l-am întrebat pe domnul V. de ce m-a ales tocmai pe mine pentru a-i duce la îndeplinire această ultimă dorință, așa cum a numit-o chiar el. Și voiam să aflu mai ales de ce acum, de ce era imperios necesar să fac lucrul acesta. Poate că el miza tocmai pe faptul că nu l-aș fi refuzat. Fusese totuși unul dintre cei mai buni profesori ai mei, de la care am învățat cum să fac primii pași în meseria pe care mi-am ales-o.
Cu un gest firesc și-a așezat basca – sau șapca? – cu degetele groase pe capul fără prea multe fire de păr și și-a privit pantofii negri o secundă. Apoi m-a fixat cu privirea, ca atunci când eram studentă la jurnalism și îl scoteau din minți prostiile pe care le scriam ca răspunsuri la întrebările din testele lui: „Băi, Contabilo, dă-o-n pizda mă-sii de treabă! Asta te interesează pe tine acum?”. Hai că am reușit o premieră, mi-am zis în gând: l-am enervat chiar și când era în viață, și acum, după ce bietul profesor a trecut în neființă. Am bolborosit un „Da, domn’ profesor” și m-am uitat repede în jur. Am fost surprinsă că s-a întunecat mai devreme decât m-am așteptat. Oare câte ore am stat de vorbă aici?
Am pornit unul lângă altul spre stația de autobuz unde avea stație 226, după ce mi-a zis să-l ascult cu atenție. A folosit aceeași expresie pe care o prefera și când preda TR: „Ce dracu’, mă? Popa nu repetă de două ori pentru babele surde!”. Mi-am amintit că, într-adevăr, nu-i plăcea să repete noțiunile pe care le-a explicat clar de prima dată și iată că acum se vedea nevoit să o facă – de dragul meu. Își încălca o regulă nescrisă. Așa că mi-a mărturisit în minutele următoare de ce m-a ales tocmai pe mine, dintre atâția alți oameni care i-au fost prieteni în timpul vieții și dintre atâtea sute sau mii de foști studenți. Argumentul lui a fost că mă puteam strecura cu ușurință în fostul sediu al facultății, fără să atrag atenția asupra mea. Iar dacă era nevoie, puteam flutura legitimația de presă pe sub nasul portarului – dacă exista unul. Părerea domnului V. era că nu aș fi avut nevoie de legitimație, pentru că era vorba de o clădire abandonată, în care nu se mai țineau cursuri de ani buni, de la incendiul din 2025 care cuprinsese primele două etaje. Dintre toți foștii lui studenți, în opinia lui, eu eram cea mai dispusă să accepte misiunea încredințată și tot eu păream pregătită să o ducă la bun sfârșit, fără să comentez aiurea și fără să pun întrebări. Momentul era, de asemenea, extrem de important, mi-a mărturisit. Dacă nu aș fi reușit să pun mâna pe obiectul de preț care se afla în fostul sediu al facultății de jurnalism, clădirea ar fi fost dărâmată în următoarele zile – știrea a fost prezentată la toate televiziunile – iar lucrul pe care trebuia să îl recuperez s-ar fi pierdut pentru totdeauna.
*
Am ajuns la Piața Leul în jurul orei 21.00. Nu știu când au trecut așa de repede orele. Parcă îmi amintesc vag că era ora prânzului când l-am văzut pe domnul V. lângă chioșcul de ziare, iar acum era întuneric afară. Din cer picau fulgi mari de zăpadă, acoperind trotuarul pe care lăsam urme superficiale. Din fericire, becurile de pe stâlpi luminau trotuarul de lângă clădirea părăsită.
Am intrat în curtea fostei mele facultăți și am traversat aleile străjuite de copaci fără frunze, lăsând în urma mea ceea ce a fost cândva un mic magazin unde obișnuiam să îmi xeroxez cursurile. Am tras de ușa solidă de la intrarea în clădire, fără prea mare greutate. Mi s-a părut ciudat că nu era încuiată, însă nu la fel de ciudată pe cât mi s-a părut forța din mâinile mele în secunda în care am deschis ușa metalică.
M-am bucurat că holul de la parter era pustiu și că am putut urca fără grijă în lift. Nu mi-am pus întrebarea dacă mai funcționează. Se afla deja la parter, așa că am intrat în paralelipipedul cu pereți gri și cu o oglindă pudrată pe la colțuri cu funingine. În lift, mirosul de fum era mai pregnant decât la parter, însă nu m-a deranjat. Am apăsat butonul din dreptul cifrei șase și am așteptat să se închidă ușile. Cu o smucitură care mi-a trezit amintiri din anii studenției, liftul a pornit către etajele superioare. Eram suprinsă că încă mai funcționează după atâta timp, dar o parte a creierului meu a încercat să mă convingă că nu asta ar trebui să mă preocupe acum. În minte am refăcut planul pas cu pas, întocmai cum l-a pus la punct domnul V. Știam, deci, ce am de făcut, pentru că s-a gândit el la tot. Cum era și normal, nu i-a scăpat nimic din vedere.
Liftul s-a oprit subit la etajul doi, cu alt gen de smucitură care îmi era familiară. Era exact ca în facultate, când se oprea la anumite etaje, fără să îl cheme nimeni. Știam hiba asta și am zâmbit, cu gândul la lucrurile care nu par să se schimbe niciodată. Când ușile s-au deschis, în fața mea a apărut domnul V. Nu a zis nimic, ci doar a pășit în lift și s-a oprit la câțiva pași de mine. S-a uitat o clipă la ceasul de la mâna stângă, iar liftul și-a continuat urcușul.
*
Ușile s-au deschis la etajul șase și mi-am dat seama dintr-o privire că nu mai semăna deloc cu sediul pe care îl știam eu. Sediul facultății de jurnalism se deteriora sub privirile mele și tot nu îmi venea să cred că văd bucăți prăbușite de zid acolo unde cândva a fost biblioteca ori o sală de curs ori laboratorul de multimedia.
Am trecut prin holul lung, cu uși de-o parte și de cealaltă, iar în fața mea îl vedeam pe domnul V. care își muta geanta neagră când pe umărul stâng, când pe dreptul. Am intrat într-o sală mare din capătul holului. Pe pereți se aflau patru aviziere cu geamurile sparte, din care fluturau niște foi îngălbenite. Pardoseala era acoperită cu un strat gros de praf, iar singurul neon din tavan a pâlpâit nervos atunci când domnul V. a trecut pe sub el. „Hai că nu mai ai mult, Contabilo”, mi-a zis. Ecoul glasului său a pătruns prin celălalt hol din dreapta, care ducea spre secretariat, spre biroul decanului și birourile altor cadre universitare.
L-am urmat îndeaproape până când am ajuns în capătul acestui hol îngust și slab luminat. Uși vechi de lemn, cu lacul scorojit și fărâmițat, au rămas în urma noastră, de-o parte și de alta. Am trecut de secretariat și de biroul decanului în care mi-am făcut fotografii în ziua absolvirii. Am mers tot înainte, iar holul părea că nu se mai termină. Domnul V. s-a oprit apoi în fața unei uși maronii, metalice, pe care nu era trecut niciun număr, niciun nume. Habar nu aveam ce poate fi dincolo de ea.
Mi-a făcut un semn cu mâna, din care am înțeles că eu va trebui să trec prima. Am apăsat pe clanță și am împins metalul ușii. „Vezi că e un întrerupător pe perete, imediat în stânga ta”. Am pipăit peretele și am găsit butonul, bucuroasă că mi-a dat o mână de ajutor pe acest teren necunoscut în care încă simțeam miros de fum. Ne aflam în interiorul unui birou devastat. O masă din lemn masiv, plină de teancuri de hârtii și de dosare, era împinsă spre fereastră, scaunul negru tapițat era undeva în dreapta ușii. Am fost nevoită să-l dau la o parte, ca să mă pot strecura prin spațiul îngust. Aerul era îmbâcsit, încât abia puteam să respir. Toate suprafețele, nu doar biroul, ci și celelalte obiecte erau acoperite cu un strat fin ce părea a fi praf, însă mi-am dat seama că era cenușă. Un strat gros de un deget.
Odată ajunsă în încăpere, nici nu știam de unde să încep căutările. Domnul V. a părut că mi-a citit gândurile: „Ia-o drept înainte. Vezi că lângă birou, în peretele din stânga, e o nișă”. M-am îndreptat spre locul indicat de el și m-am aplecat. Am căutat adâncitura din zid. A trebuit să trag de un colț al biroului, ca să ajung la o ușiță neagră, de mărimea unui caiet studențesc. Am tras de un mâner pe care abia l-am depistat, însă fără succes. „Ce să fac? Nu se deschide”, i-am șoptit, de teamă să nu deranjez liniștea, cenușa din jurul nostru. Domnul V. și-a deschis geanta și a început să cotrobăie prin ea, după un lucru doar de el știut. „Ia, încearcă s-o deschizi cu asta!”. Am luat o cheie argintie din mâna lui rece. Preț de o secundă, mi-am amintit de anii imprimați pe pielea mâinilor lui și de degetele lungi cu care răsfoia lucrările și testele noastre. Mâinile îi păreau neschimbate.
Am băgat cheia în locul din apropierea mânerului și am tras din nou de ușiță. De data asta, un sunet metalic mi-a confirmat că am reușit să trec de obstacol. Am dat ușița de perete și am scos din interior un dosar cu coperta gri, îndoit la colțuri. Avea o grosime cât două laptopuri suprapuse. „Și-acum ce facem cu el, domn’ profesor?”. În loc de răspuns, a început să caute iarăși în geanta masivă de pe umăr, iar după câteva secunde a scos un plic mare și galben. Mi l-a înmânat și m-a rugat să bag manuscrisul în el. Apoi mi-a oferit un pix și mi-a dictat o adresă pe care am notat-o, străduindu-mă să scriu citeț. „Și cine e destinatarul?”. Mi-a zis: „Trece doar M.C. pe plic și expediază-l mâine, la prima oră. Știe el ce să facă cu paginile”. Apoi a dispărut, în urma lui becul a pâlpâit de trei ori. Ochii mei s-au obișnuit rapid cu dispariția subită. M-a lăsat singură cu plicul, așa că am dedus că partea lui de misiune s-a încheiat aici. Am ieșit din încăpere, având grijă să sting becul în urma mea.
A doua zi, am expediat plicul masiv. Nu m-am mai gândit la conținutul său. Bănuiam, însă, că ar fi manuscrisul vreunei ediții mai noi a manualului de jurnalism după care am învățat și eu în tinerețe. M-am înșelat.
*
Peste un timp, când mă plimbam pe Magheru, mi-a atras atenția un volum dintr-o vitrină. În imediata vecinătate a fostului cinematograf Studio se afla această librărie cochetă, în care angajații amenajaseră un colț în care erau expuse cele mai noi apariții editoriale. De pe coperta unei cărți mi-a zâmbit chipul fostului meu profesor, domnul V. Era un volum de memorii, mi-am dat seama după ce am intrat și am început să îl răsfoiesc. Pe una dintre paginile de la început am putut citi următoarea dedicație: „Fostei mele studente, Contabila, care acum scrie știri alături de îngeri. Fără ea, acest volum nu ar fi văzut lumina zilei”.
