Povestire scrisă de Adelina Butnaru, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
Aș vrea să exist și în realitate dacă se poate. Vorbesc zilnic cu mine, trăiesc mai mult în minte. Prietenii mă ceartă că nu mă distrez mai des. Nu am ieșit de două zile din casă, dar o trec la reușite. Uneori sunt așa obosită de parcă aș fi dat la sapă zece hectare. Vreau liniște. Chiar și când sunt singură în casă mi se pare că e prea multă lume.
M-am născut iarna, pe 4 februarie. Primul frig nu se uită niciodată. De atunci am palmele și tălpile reci. Cel mai tare am îmbătrânit la doi ani, pentru că față de un an, mi se dublase deodată viața. Eram o boșoroagă.
Sunt un om atent. Pentru mine șosetele nu sunt doar șosete, pun suflet în tot ce fac, chiar și când mă încalț. Mă întreb cum se înmulțesc peștii, care e scopul măselelor de minte, de ce au bărbații sfârcuri dacă tot nu fac nimic cu ele.
Am primit o radieră de la ai mei. Au impresia că greșesc mult. Greșesc des. Nu sunt perfectă, uneori am scame blocate în buric. Creez povești ca să îmi fie mai ușor în realitate. Totul e o invenție, inclusiv părinții mei sunt inventați.
Sunt un om bun. Reușesc să ud florile o dată pe lună. Îmi place ca totul în jurul meu să poarte un nume, orhideea Agatha, cactusul Mussolini, trotineta Fuchs, lingura Sanda. Vreau să am o casă goală, cu puține obiecte – cu multă personalitate.
Pielea mea o să se dezintegreze, o să se topească, o să se facă milkshake. Și oamenii mucegăiesc odată cu timpul pe la încheieturi. Imaginația mea o să fie tot mai grasă, ochii mei tot mai mici, memoria mea tot mai mare.
Sunt un om organizat. Am deja pantofi pentru înmormântarea mea. Mi-am invitat prietenii anticipat. Nu vreau să-mi pună oricine flori pe mormânt. Trebuie să fii exigent. Până în ultimul moment. Vreau să mor ordonat, tot pe 4 februarie. Apoi se pot face din mine brelocuri cu rășină. Cum sunt acelea transparente, cu insecte capturate înăuntru.
Cineva vorbește pe fundal în capul meu și nu sunt eu. Câteodată nu trăiesc odată cu oamenii, câteodată plutesc pe nori.
Sunt un om bătrân. Nu-mi dau seama câți ani am. Gândurile mele sunt toate despre nimic. Am un urs mic de pluș cu care dorm noaptea, dar nu o să recunosc. Am mulți prieteni imaginari și foarte multe întrebări.
Se gâdilă covorul când îl aspir?
De ce nu fac câinii calcar în stomac dacă beau apă de la robinet?
Ce se întreabă un tablou când e privit, un măr când e mâncat, o roșie în blender?
Care e diferența dintre gresie și faianță?
Ce se petrece în mintea mea și ce e în realitate de fapt, dacă realitatea e o formă de închipuire?
Simte un munte nevoia să fie îmbrățișat? Aș vrea să cuprind unul, să mă lipesc așa de el, ca un copil de picioru’ lu’ taică-su.
Pentru toate animalele mioape și hipermetrope să se inventeze lentile de contact, vă rog. Și pentru păsări care zboară, să nu intre în coliziune cu vreo stâncă.
[…]
Îmbătrânesc chiar în momentul ăsta. Din când în când îmi mai notez să nu uit, ziua de azi nu o să mai vină niciodată.
