Text scris de Mihaela Buruiană, ales de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 5 decembrie 2021, la tema „un eseu personal despre frică”.
De când îl știu eu, tata a avut un vis: să scrie. Și mai mult decât atât, să fie recunoscut ca scriitor. Încă din copilăria mea, arăta mândru familiei caietele lui cu poezii, care până și mie mi se păreau puerile și stângace. Mai târziu, s-a apucat de compilat zicători și epigrame, apoi informații de pe Wikipedia, apoi poezii despre Eminescu, apoi cercetări despre eroii români și basarabeni căzuți în războaiele la care a participat România, apoi a scris povești pentru copii, apoi a început un roman SF. Mii și mii de pagini de maculatură sau de informații care se pot găsi la liber pe internet, mii de ore petrecute cocoșat în fața laptopului, chinuindu-se să copieze, să facă tabele, să insereze poze. O activitate care îl ține ocupat la pensie, s-ar putea zice. Da, dacă ar face-o pentru propria plăcere, propriul uz. Dar nu, înainte chiar de a scrie prima frază, tata trece pe prima pagină editura și anul publicării, pentru că tata scrie ca să publice, nu contează ce.
Și tata scrie prost, foarte prost, atât de prost, încât te plictisești de la prima frază și-ți vine să râzi amar sau să plângi de jenă. Pe măsură ce citești, te crispezi, te încrunți, aproape că ai un rictus și o mișcare involuntară de respingere. Nu-ți trebuie cine știe ce pregătire filologică sau un simț critic exacerbat ca să-ți dai seama că nu are nici talent de povestitor, nici viziune. Îți trebuie doar simțul înnăscut al ridicolului, care lui îi lipsește cu desăvârșire. Scrie greoi, anost, împiedicat și forțat, cu lux de amănunte neinteresante și poticneli de exprimare, fără ureche pentru ritm și rimă, în cazul versurilor, fără legătură cu literatura, în general. Dar cel mai rău este că nici măcar nu-și dă seama de toate astea, iar dacă i le spune cineva, se îmbufnează ca un copil căruia i se refuză jucăria preferată. Cu o încăpățânare ieșită din comun, scoate cărți pe bandă rulantă, pe cheltuială proprie, și apoi se mândrește cu ele. Împarte exemplare în dreapta și în stânga și se recomandă drept scriitor cui e dispus să-l creadă.
Noi, familia, am reacționat diferit. Mama e exasperată, nici nu mai suportă să-l audă. Sora mea îl ignoră. Eu am trecut prin toate fazele: explicat cu bunăvoință și răbdare, concret, pe text, ce nu e bine, ce ar trebui să schimbe, cum să-și construiască intriga și personajele, cum să se exprime mai fluid, mai natural, mai interesant; dat exemple de cărți bune și de autori care au lucrat ani de zile la un roman până să-l scoată în lume, nu s-au repezit cu prima ciornă la tiparniță; criticat constructiv și făcut morală; tăcut apăsător și schimbat subiectul; explicat și ajutat cu formatarea în Word, cu verificarea ortografică și cu citarea referințelor bibliografice, sub amenințarea tragerii la răspundere pentru plagiat; convins să renunțe la acțiuni păguboase (că și-a amanetat verigheta am aflat prea târziu) sau rezolvat crize de familie pe care nu am reușit să le evit (împrumuturi la bancă făcute pe furiș pentru a-și finanța hobby-ul). Toate eforturile mele s-au dovedit zadarnice: încrederea lui în sine este de nezdruncinat, iar teancurile pe care și le imprimă par că nu se mai termină.
Privită din afară, situația poate părea comică. Dinăuntru, este mai degrabă dramatică. Un om bun, cald, generos, iertător, vesel și optimist, de o încredere debordantă și în sine, și în umanitate, cu imaginație suficientă să spună minciuni nevinovate când situația o cere, ba chiar și când nu, dar nu destulă pentru a așterne o poveste captivantă pe hârtie, tata este mai degrabă personaj decât autor. Observându-l și cunoscându-l de atâta timp, nu de puține ori am fost tentată să fiu eu cea care îi schițează portretul, deși eram convinsă că nu aș putea, din câteva tușe, să-i cuprind complexitatea. Și pentru că o viață de om cu greu încape în câteva pagini, dar și pentru că, martoră la încercările lui chinuite, mi-era teamă să nu fiu, la rândul meu, o scriitoare la fel de slabă ca el.
Deși sunt cititoare împătimită de la 6 ani, când am învățat să citesc, și am un suport teoretic și practic destul de solid – licențiată în Litere și traducătoare literară cu experiență – teama de care vorbeam mai sus m-a făcut mulți ani să mă blochez în fața unei pagini goale. Nu ideile, talentul sau cunoștințele îmi lipseau, ci încrederea în mine. Încrederea că pot să scriu ceva care să nu devină automat obiectul ridiculizării sau al unei comparații cu „scriitorul” familiei. Așa că orice simț critic îmi fugea pe fereastră când mă uitam la propriile fraze și parcă deja mi se înroșeau obrajii și urechile și îmi venea să fug la rândul meu, descurajată.
Am purtat frica asta cu mine multă vreme și, chiar dacă scriam ceva – nu conta că erau versuri, un articol de blog, o bucată de proză sau doar gânduri aiurea – mă gândeam de o mie de ori înainte să arăt și altora. Urmăream concursurile de debut ale editurilor și zâmbeam amar, dorindu-mi ca într-o zi să am și eu ce să trimit. Îmi dădeam teatral ochii peste cap când le povesteam vreun nimic prietenilor, iar ei îmi răspundeau „Tu trebuie să te apuci de scris!”. Mi-am ignorat, amânat sau păcălit nevoia de a scrie până când portița pe care o găsisem – literatura altora în cuvintele mele – nu a mai fost, nici ea, de ajuns.
Acum un an, în plină pandemie, cu un nod în gât și genunchii tremurându-mi sub birou, m-am înscris la primul curs de creative writing online. Îmi transpirau palmele și aproape că aveam hiperventilație numai la gândul că va citi și altcineva textele mele. Scriam și rescriam, cizelam, reformulam, restructuram, reveneam asupra unor termeni, îi ștergeam, îi scriam la loc, citeam paginile de mai multe ori, le lăsam să dospească, mă întorceam la ele și tot nu știam dacă sunt îndeajuns de bune, dacă sunt îndeajuns de bună. Îmi notam idei din mers, cu gândul la o posibilă poveste, îmi închipuiam personaje și intrigi, fraze de început și finaluri de impact, dar o voce critică din capul meu mă sabota la orice pas. Orice feedback negativ mă destabiliza până la lacrimi. Orice laudă mi se părea nemeritată. În momentele alea, îmi blestemam perfecționismul și „moștenirea” și declamam patetic: „O, ce n-aș da și eu pentru măcar o fărâmă din încrederea lui tata! Ce n-aș da ca ridicolul la care s-a expus el să nu-mi atârne permanent deasupra capului, ca o sabie a lui Damocles! Și mai ales, ce n-aș da ca, într-o zi, frica și dorința de a scrie să nu mi se mai anuleze reciproc!”
Când ziua aceea a venit, m-a luat și pe mine prin surprindere. După ani întregi în care îl blamasem pe tata și mă rușinasem cu el, l-am transformat, în sfârșit, în personaj. Tudorică Grozăvescu a preluat și bune, și rele de la sursa lui de inspirație reală, dar mai departe și-a urmat propriul destin în paginile poveștilor mele. L-am făcut să monologheze în parc și să apară la televizor, l-am surprins în toată candoarea și în tot ridicolul, l-am ironizat și l-am răzbunat, l-am exorcizat din mine și l-am făcut, într-un fel, erou. Mi-am luat frica și am râs de ea. Apoi i-am făcut și pe alții să râdă împreună cu mine.
Acum îl privesc cu duioșie și înțelegere pe omul cu păr alb, cu ochelarii căzuți pe vârful nasului, cu gura întredeschisă a concentrare, care tastează cu două degete, greoi, șterge o literă greșită sau lasă un spațiu în plus, și nu mă mai revolt, nu mai pufnesc a exasperare, nu-mi mai e rușine. Ba dimpotrivă, mi-e drag și îmi spun că poate în tot timpul ăsta l-am judecat prea aspru, că poate e mai important să faci ceea ce-ți place și să crezi în tine, decât să te sabotezi singur de teamă că cineva, undeva, ar putea să-ți râdă în nas. Și ce dacă a strâns maculatură, și ce dacă a fost ironizat, el și-a văzut visul cu ochii, chiar dacă după standardele și exigențele proprii, nu cele universal acceptate, iar lumea a uitat și a trecut la altele. Iar din experiența lui, poate ar trebui să rețin nu rușinea de a nu fi destul de bună, ci perseverența de a încerca în permanență; nu teama că ar putea să mă ironizeze cineva, ci bucuria de a-mi urma visul; nu iluzia că în ochii altora sunt ceva ce nu sunt, ci satisfacția că, pentru mine, sunt cine vreau să fiu.
Tata încă scrie, la fel de prost, dar nu mai vreau să se termine odată cu teancurile lui imprimate, pentru că atunci ar însemna că s-a terminat și el. Tata încă scrie, la fel de prost, dar nu-mi mai este frică, pentru că acum știu că eu sunt eu, nu el. Tata încă scrie și asta ne apropie. Și, cel mai important, acum scriu și eu.
