Povestire scrisă de Valentina Moraru, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă din iarna lui 2023.
Zdruncină clanța de la ușă să mă trezesc și strigă: „Haidi, fă, scoalî! Ia uiti, soarili-i sus pi șer! Nu și puturoasî ca tac-tu!”. Mă ia amețeala de la saltul rapid din pat în picioare și-arunc o privire către ceas. E cinci dimineața. Trag iute pantalonii și un tricou pe mine și ies în curte să pregătesc căruța. Plecăm la câmp. Bag în traistă mămăliga rămasă de ieri, două cepe, o bucată de brânză de oaie de la putină, câteva roșii și tubul de pastile cu sare de masă. O agăț de căruță, pun furcile, două greble și trezesc animalele să le înjug. M-apuc să strig și eu la ele în grajd: „Haidi, făi, scoalî!”, soarele văd că nu e pe cer, iar pe tatăl lor nu l-am cunoscut. Deschid porțile, scot căruța din curte, închid porțile, bunicu’ se suie în căruță să mâne vacile, iar eu merg înaintea lor ținându-le de funie. Mergem la Țântirim să aducem acasă lucerna.
Ajungem pe bucata bunicului și abia acum se crapă de ziuă. Dejug vacile, le priponesc pe un șanț să pască și ne apucăm să greblăm iarba cât ține roua, ca să nu se scuture până dă soarele și o usucă. În timp ce greblăm el dă drumul la placă, folosind aceleași cuvinte pe care mi le spune mereu când mergem la câmp: „Fă! Tac-tu e un bou, un bețâv și-un puturos. N-am avut și io parte di-un jineri ca lumea. Numa’ o băut și o stat ca trântoru. Că uiti! Dacă era om gospodar, pământu aista iera al vostru și i-aș fi dat prostului o grămadâ di pământ dacă nu iera un prost și-un bețâv”. L-am auzit vorbind așa de sute de ori. Mă prefac că-l ascult și dau din cap, că dacă zic ceva bine de tata îmi spune că sunt proastă ca el, așa că îi dau mereu dreptate. S-a făcut cald, am obosit și nu știu cum să fac o pauză. Bătăturile din palmă s-au spart și mă ustură, dar nu vreau să-i las bunicului impresia că mă fofilez de la treabă, că deh, am 12 ani și pot și eu face treabă la fel ca un adult. Îi spun că-mi este sete și că mă duc să iau apă rece de la izvor. Îmi spune să mă duc, dar să nu stau mult.
E cel mai frumos izvor pe care l-am văzut eu vreodată. Apa iese cu viteză dintr-un mal abrupt care la baza lui adăpostește, parcă, o mini deltă. Ce bucuroasă sunt pe drumul de întoarcere, cu cele 2 bidoane pline cu apă rece care îmi calmează bășicile din palme. Am terminat de greblat și ne apucăm de strâns lucerna în grămezi. Ne îndepărtăm treptat de animale și de căruță pentru a face ultimele grămezi în deal. S-a făcut și mai cald, puterile nu mă mai țin și mă gândesc la o cale de a mai face o pauză mică. În vale, pe drumul de pământ, se aude o căruță trasă de cai care se oprește în dreptul căruței noastre. Un om se apleacă, fură ceva rapid și își bate caii să bage galop. Bunicu’ fluieră, urlă și se duce spre el alergând, dar își dă seama că degeaba fuge, că hoțul e departe și nu mai are cum să-l ajungă. Îmi strigă că se duce la căruță să vadă ce a furat. Sunt bucuroasă, mă pun în fund la umbra unui copac și savurez cele câteva minute de liniște. Mai că-mi vine să-i mulțumesc hoțului pentru recreație. Bunicu’ se întoarce și spune că țiganul a furat mâncarea, hainele și ciocanul. E tăcut și abătut. În mintea mea zvâcnește fericirea și îmi imaginez că fără mâncare va trebui să plecăm mai devreme acasă. Nu știu cum să bat acest apropo și îi spun cu subînțeles că mi-e foame, și chiar îmi este, gândindu-mă la brânza de oaie cu roșii și ceapă în timp ce întind în sare și iau o gură mare de mămăligă. Îmi lasă gura apă. Soarele dogorește și arată a fi ora 12. Apa deja s-a încălzit în bidoane și îi spun că mă duc să adap vacile și să aduc apă proaspătă. Se uită la mine aprobator. Ajung la izvor și dau cu apă rece peste mine în zonele unde soarele m-a prăjit și-apoi bag în mine să umflu mațu ca vacile. Mă întorc și continuăm treaba încă vreo două ore și el tot nu zice să mergem acasă. Îmi ghiorăie stomacu’ și îi mai spun încă o dată că mi-e foame, poate, poate zice să plecăm odată acasă. Se duce pe râpă să vadă ce copaci sunt pe acolo și vine cu o poală de mere pădurețe. Mi-e foame și mănânc câteva. E foarte cald și beau apă iar. Începem să încărcăm căruța. El se suie să așeze lucerna, iar eu îi dau din grămezile strânse. Mă bolborosește burta și mă ia cu transpirații. Căruța se înalță, iar palele de fân sunt din ce în ce mai greu de ridicat la înălțime. Mă clocotește stomacul și îi spun că mă duc undeva că am niște treabă. Fug spre șanțul unde pasc vacile, îmi trag pantalonii și atunci se dezlănțuie iadul. Merele pădurețe cu apa rece mă curăță pe interior. Animalele s-au oprit din mâncat, se uită la mine și eu la ele. Mă întorc la muncă. Înjug animalele, că e prea grea căruța să o mai împingem noi de la o grămadă la alta. Dau pale de nutreț în căruță și nu mă plâng, deși aș face-o în hohote, dar mă țin tare. El iar începe să pună placa cu tata, cât de prost, bețiv și puturos e. Nu îl contrazic, că mama m-a învățat că trebuie să ai respect față de bătrâni și să nu-i contrazici. Supapa nu mă mai ține și îi spun încă o dată că am treabă. Las furca din mână și mă duc iar în tufișuri să caut iadul. Abia mă mai țin pe picioare. Mă întorc din nou la treabă, încarc căruța și terminăm. Cât strânge el lanțurile să nu cadă iarba din căruță, mă duc iar în tufișuri să văd dacă iadul e tot acolo. Și este. Mi-aduc aminte că locul acesta se numește Țântirim și cred că e blestemat. Prima dată când am venit aici am aflat că pe acest pământ, cu mulți ani în urmă, a fost un cimitir. Mă ia cu frisoane, iau animalele de funie și pornim spre casă. Merg înaintea vacilor și el le mână din căruță.
Soarele arată undeva în jurul orei șase. Mă rog să nu mai văd odată iadul pe pământ până ajungem acasă. Am ajuns și mâncăm. Bag brânză în mine și un pumn de orez muiat în apă, să mă strângă la burtă. Îmi imaginez cum arată raiul ghemuită în mijlocul patului și cu plapuma peste mine, însă bunicu’ începe să descarce singur căruța în pod, semn că ar trebui să mă mișc și eu. Cu ultimele forțe îi arunc furci de lucernă în pod, iar el le aranjează. Terminăm și strângem uneltele. Deja s-a întunecat afară. Bunicu’ se așază pe prispă, dă pe gât o cană de vin de un litru și se îmbată. Începe să cânte un cântec învățat în război și ține mâna la piept, în zona în care a fost împușcat pe front la Oraba de Mureș. Eu mă bag murdară în pat, cu frisoane, transpirată și cu mâinile umflate, dar mândră că nu sunt proastă și puturoasă ca tata.
A doua zi, zdruncină clanța de la ușă să mă trezesc și strigă „Haidi, fă, scoalî! Ia uiti, soarili-i sus pi șer! Nu și puturoasî ca tac-tu!”. E ora cinci dimineața.
