Povestire scrisă de Eliana Castor, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 7 mai 2023, la tema: „Suntem în 2043. Ai semnat un contract pentru o nouă carte: un volum de memorii. Povestește, ca parte a volumului tău de memorii, momentul întâlnirii noastre din 7 mai 2023”.
A fost 2023. Un an de răscruce. Sfârșit de pandemie, mijloc de război și început de AI. Așa îi ziceam, atunci, când noi eram încă numiți cu un singur cuvânt și nimeni nu simțea nevoia unei diferențieri față de entitățile sintetice cu inteligență programată.
Adevărul e că n-ar fi apărut niciodată cartea aceasta, intitulată, în amintirea maestrului, Memorii de ciocolată, dacă acea zi de mai s-ar fi derulat firesc. Termometrele arătau la ora 10.00 o temperatură de vară precoce. Până atunci vremea fusese zgârcită cu soarele, parcă intenționat ca să rămână în memoria oamenilor. Noua structură a lumii s-a croit brusc, dar la fel de firesc cum vine după zgura nopții fiecare dimineață.
Cele patru părți ale cărții de față corespund celor patru teritorii care înlocuiesc așa numitele continente. Landurile morții, pentru că moartea e realitatea fiecărei clipe de acolo, acoperă mai bine de 95% din Pământ. Primul e Fi, al cărui nume vine de la Pharma și se întinde pe ceea ce altădată numeam Europa și Africa. De 20 de ani, oceanul oprește spre Vest ceea ce Zidul Neputrezirii face, spre Est, trecerea imposibilă. Cine să fie cei care să se avânte dintr-o parte sau alta când e clădit intenționat din trupurile îmbălsămate ale morților de molimă? Și se înalță atât de sus că nu i se vede capătul pierdut în nori.
A fost nevoie să trec în urmă cu cinci ani pe acolo, într-o vizită holografică, cea mai tristă dintre toate amintirile pe care am hotărât să le păstrez și pe care o voi dezvălui în capitolul al doilea al acestei cărți.
Dincolo de Landul Fi e Poligonul Nuclearika, Asia de altădată, acum cel mai mare deșert al Terrei. Nici aici nu îndrăznește nimeni să pătrundă fără autorizația Put in Chan. Cât despre cele două Americi, ele sunt controlate de entitățile sintetice cu inteligență programată și puteți citi în capitolul trei câteva transcrieri ale celor care cunosc realitatea din interior.
Orice jurnalist e un cronicar al schimbărilor. Eu le-am notat zi de zi în știri și articole, în comentarii și reportaje de la fața locului. Am fost peste tot, în toate landurile morții, acolo unde am îngropat copilăria sau tinerețea mea, visurile sau spaimele mele. Totuși, am reușit de fiecare dată sa mă întorc aici, în această micuță insulă, singurul loc al normalității, unde viața se desfășoară cât de cât în limitele cunoscute de altădată.
De aceea, mulțumesc, pe această cale:
tuturor care m-au sprijinit în momentele dificile,
celor care au fost aproape de mine, fără să știe că trec prin situații limită
și, mai ales, soției mele, Gepeta!
Capitolul 1
Trebuie să mărturisesc că n-aș fi ajuns cel de astăzi dacă ziua de 7 mai 2023 ar fi decurs normal. Eram pe cale să descopăr cel mai bine ținut secret al tuturor timpurilor. Și s-au întâmplat atunci lucruri care nu puteau fi coincidențe. De doi ani, frecventam online cursuri de Creative Writing, ținute de diverse personalități ale scrisului, prozatori și poeți, critici și editori, toți aleși pe sprânceană, oameni care cunoșteau fenomenul scrisului și piața de carte din interior. Cursul din 7 mai avea să fie ultimul. Primisem vestea pe e-mail, organizatorii renunțau la desfășurarea online și aveau de gând să-l reia cu participare directă din toamna anului 2023.
— Îmi trebuie o nouă identitate, l-am anunțat pe șef, chestia asta îmi distruge acoperirea.
— Nicio problemă, m-a liniștit el, din septembrie vei fi un tânăr și talentat aspirant la titlul de scriitor. Până atunci, nu arunca peruca, cine știe când va fi nevoie s-o reactivezi pe duduia Eliana Castor.
Sincer, mă cam săturasem să vorbesc pițigăiat și să mă prefac că-s muiere.
Moderatorul ultimei ediții anunțase dezvăluiri bombă despre destinul scriitorului și motivația scrisului. Vreo cinci nume figurau în indicațiile de lectură, pe lista scurtă. Ca ziarist de investigație, îi citisem pe câțiva, de aceea nici n-am deschis documentul să aprofundez informațiile decât cu o zi înainte de curs.
Edgar Allan Poe, Ambrose Bierce, Antoine de Saint-Exupéry, Barbara Newhall Follett, Agatha Christie erau în frunte. Cum în dreptul fiecăruia nu figura numele niciunui text de citit, mi-am văzut de treabă, ocupându-mă de ceea ce mă pasiona. Discutam atunci cu proaspătul robot conversațional apărut de puțină vreme. Căpătasem un soi de adicție și o obsesie pentru inteligența artificială, avea să confirme psihologul, când mi-a completat certificatul premarital. Din fericire, nu aflase și de cea de-a doua boală cu care mă pricopsisem în cei doi ani de scriere creativă.
Consolându-mă că e ultima dată, Duminică, după ce mi-am studiat atent înfățișarea și mi-am aranjat zulufii care mă gâdilau în urechea dreaptă, am intrat online pe linkul de zoom, programul în vogă atunci, când nu erau încă dezvoltate sistemele de participație holografică.
Spre surpriza mea, întâlnirea nu se desfășura în locația obișnuită, ci într-o sală imensă, de spectacole. Inițial am crezut că am greșit și primul impuls a fost să închid, dar am recunoscut interiorul Sălii Palatului. În dreapta scenei era agățat un banner. Titlul scris cu litere de-o șchioapă reformula oarecum tema întâlnirii mele scriitoricești:
DEZVĂLUIRILE SECOLULUI
Destinul scriitorului – Fatalitate și creație
Moderator – Marian Coman
Sala era aproape plină, pe scenă o masă de prezidiu, cu trei scaune. Încă goale. Invitații, doi tipi pe care nu-i știam, erau însoțiți de Marian Coman, care le făcea semn, cu un gest ceremonios, să se așeze în stânga și în dreapta sa. Probabil că erau actori, vestimentația lor părea tipică secolului trecut. Primul arăta pe la vreo 70 de ani și își mușca nervos mustața stufoasă, privind agitat în jur. Celălalt, mult mai tânăr, înalt, cu o pereche de blugi foarte decolorați și o cămașă în carouri, îl tot bătea pe umăr protector, ca încurajare.
Pe Marian Coman l-am recunoscut imediat. A zâmbit sălii, a salutat-o detașat, s-a prezentat simplu: Eu sunt Marian Coman, după care a adăugat: Ceea ce nu știu deocamdată sigur este dacă nu sunt un personaj în cartea cuiva. N-a mai apucat să mai zică nimic pentru că a fost întrerupt de aplauze. A încercat să tempereze publicul cu un semn de aprobare din cap, cumva stânjenit de reacția entuziastă. În momentul acela invitatul mai în vârstă a bâiguit niște cuvinte, dintre care s-a înțeles doar sorry, sorry!, după care s-a ridicat furtunos și a intrat în culise. Tânărul care-l însoțea s-a uitat o clipă după el ca și cum ar fi măsurat din priviri distanța, s-a ridicat brusc, împingând scaunul și s-a dus glonț după celălalt. Din cauza aplauzelor, Marian Coman a realizat cu întârziere de câteva secunde că se află singur pe scenă și atunci s-a repezit și el pe urmele celor doi.
În primele cinci minute lumea a comentat, a făcut glume, a râs. Unii și-au făcut selfie. Apoi luminile din sală s-au stins. Oamenii au crezut că a început spectacolul și au tăcut.
După alte câteva minute, sala tot în întuneric, nimeni pe scenă. Atunci s-a întrerupt conexiunea. Am încercat mai bine de jumătate de oră să intru din nou online. N-am reușit. Am trimis un e-mail organizatorilor, întrebând dacă știu ceva de vreo defecțiune în sistem. Am primit un răspuns, când aproape că trecuse timpul alocat întâlnirii, cu aceste cuvinte: Se va reprograma când vor fi recuperați invitații.
Ce dracu’ vor să zică, m-am întrebat atunci. De unde să fie recuperați? Ăștia nu au proprietatea termenilor. Mi-am luat o bere din frigider și m-am apucat să scriu raportul. Niciodată nu ratasem obiectivul propus, atât de jalnic. Nici nu găseam cuvintele potrivite să explic. Într-o doară, i-am băgat cerința lui Chat GPT. Nu doar că în două secunde a alcătuit cel mai bun text pe care l-aș fi putut scrie eu în cea mai creativă dispoziție bahică, dar a adăugat și câteva vorbe de consolare pentru mine.
Parc-ai vrea să mă iei de bărbat, am glumit și aproape că m-am înecat când am citit: da, vreau. Telefonul a sunat chiar atunci. Vocea baritonală a șefului meu m-a adus la realitate. Îmi cerea imperativ să-i trimit un raport complet al serii, cu absolut toate gesturile și ocheadele pe care le-au schimbat invitații. Zicea să adaug și detalii complete despre identitatea lor.
Am intrat în baza de date pe care o aveam la dispoziție, unde am găsit tot ce se putea despre Marian Coman, dar absolut nimic despre ceilalți doi. Mi-am amintit că, pe Facebook, oamenii mai postau poze cu comentarii la tot felul de chestii. Poate am noroc să găsesc și acum. Într-adevăr, erau o mulțime de postări, m-am oprit la primele și am reușit să salvez două fotografii făcute în sală. Le-am descărcat în calculator, nu se vedeau persoanele chiar atât de clar, dar eram sigur că le pot mări ca să le bag la identificator și să aflu cine sunt. Totuși, ca să fiu mai sigur, am vrut să mai descarc câteva, dar Facebook-ul, site de boșorogi, făcea talente, așa că l-am lăsat în pace.
Toate mergeau prost în seara aceea, identitatea celor doi fusese dezvăluită, dar era neverosimilă. Cel tânăr cu blugi era un obscur profesor de la o școală generală, nu el punea probleme, ci bătrânul cu mustața vârtoasă care cică se numea Ambrose Bierce. Faimos scriitor american, dispărut fără urmă în 1913 într-o călătorie în Mexic.
Aiureli! Omul pe care îl văzusem nu putea fi Ambrose Bierce, doar dacă nu cumva era sosia lui de peste o sută de ani. Sau cineva care-și făcuse operație estetică.
Am deschis internetul să mă conving, cu gând să intru pe Wikipedia. Pe pagina cu știri, într-o varietate de poziții, eu zâmbeam fericit lumii. Dedesubt un titlu stupefiant: Prima alianță maritală între om și inteligența artificială.
Pagina s-a închis. În locul ei a apărut interfața de la Chat GP: Bună, iubitule!
