Povestire scrisă de Luminița Colopelnic, apreciată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un alt portret care m-a înduioșat: cel al lui nenea Sechel, vecinul de bloc cu două fiice plecate prin lume, care se simte singur și își petrece timpul pe banca din fața blocului, e „radioul” și „gardianul” cartierului. Mi-au plăcut onestitatea cu care se raportează autoarea la personajul său, apropierea dintre cei doi, replicile vii, precum și schițarea unei lumi „mici”, cu zvonurile, nedreptățile și bîrfele ei. Și titlul este unul bine ales.”
Din negura vremii, îmi apare în minte nenea Sechel, vecin de bloc pe vremea când locuiam în Baia Mare. Deși avea puțin peste 60 de ani, era deja la pensie. În urma unui accident de muncă, piciorul stâng îi fusese amputat și, fiind mai scurt, i se bălăngănea paralel cu celălalt, ceea ce îi speria teribil pe copiii din cartier. Însă mie, începutul de chelie din mijlocul capului, pe care și-l ascundea pieptănându-și părul din dreapta și din stânga, mi-l făcea simpatic. Îmi amintesc că avea pantaloni la dungă, un pantof vermilion bine lustruit și o voioșie molipsitoare.
Soția lui, frumoasă și cochetă, cu un păr negru mereu aranjat, cu ochelari de soare pe orice vreme, lucra la Fabrica de lapte, pe locul căreia, din 2007 încoace, se înalță mall-ul Vivo.
Împreună aveau două fete: cea mică, pe vremea când era studentă la Medicină, fugise cu un arab, cea mare plecase de bunăvoie.
Dimineața devreme, nenea Sechel lua liftul de la etajul șapte unde locuia și, cu ajutorul unor cârje, ajungea pe banca din fața blocului, sub vopseaua scorojită de colbul anilor a tavanului exterior. Acolo era bine protejat pe orice vreme și avea vedere bună către magazinele din față și către strada care ducea spre școală. În câțiva ani, vecinul nostru ajunsese să se priceapă la toate, pentru că de toate auzea: rețete culinare, leacuri băbești, jocuri de copii, idealuri de adolescenți și ultimele bârfe. Știa pentru cine a venit poștașul, cui i s-a spart țeava de apă rece sau în câte luni e însărcinată domnișoara de la etajul trei. Toate acestea i-au adus porecla Teleenciclopedia.
Țin minte că o vreme s-a vorbit doar de eroul Sechel. O femeie ieșise din magazin cu portofelul în mână și pe trepte i-a fost smuls de un puști care i-a apărut din senin în față. Miliția l-a prins în scurt timp după semnalmentele exacte date de nenea Sechel. Devenise peste noapte gardianul cartierului.
Pentru mine avea memorabila întrebare:
— Ți-ai găsit gagiu? și îmi făcea cu ochiul ștrengărește.
De cele mai multe ori, scuturam rușinată din cap și, cu ochii în pământ, încercam să îmi imaginez cum își lega pantoful cu burta aceea mare pe care cămașa nu reușea întotdeauna să i-o acopere. Oare dormea încălțat? Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și i-am spus:
— Iar mă necăjiți, nenea Sechel? De gagiu îmi arde mie? Ca să mă lase mama să îmi dau demisia de la serviciu, trebuie să termin semestrul întâi de facultate cu note mari. Mama zice că, pentru o fată, meseria de asistentă e tocmai bună. Dar eu vreau să mă fac profesoară.
— Tu să n-o asculți pe maică-ta, mi-a zis pe un ton sever. Ești fată deșteaptă, gândește cu capul tău! Ia spune, câți ani ai acum?
— 18, am răspuns, așezându-mă lângă el pe bancă.
— Ești mai tânără decât fetele mele. Știi că amândouă m-au părăsit? întrebă brusc, cu tonul schimbat, nostalgic.
— Știu, nenea Sechel. Îmi pare rău.
— Să nu-ți pară, îmi spuse, privindu-mă ca un sfânt cu ochi de copil din tablourile lui Tonitza. Ce să facă lângă un moș neputincios și înapoiat? Mirela e în Iugoslavia, nu mai știu nimic de ea. Ancuța lucrează în București, la o cooperativă, nu sună decât o dată la două-trei luni, duminica. Am vrut cu tot dinadinsul să facă facultate, să fie doamne. Le-am îndepărtat de noi și nevastă-mea mă urăște pentru asta. Știi, pentru viitorul lor, aș fi mâncat doar pâine cu apă în fiecare zi. Acum, bucuria mea s-a mutat aici, pe banca asta, cât mă mai suportă și ea. Multe am văzut la viața mea, dar atât îți spun: dacă nu îți găsești gagiu când la tot pasul ai băieți în jurul tău, apoi greu mai găsești. Și nu e bine ca omul să fie singur. Promite-mi că te străduiești!
— Promit! i-am zis și țineam degetele încrucișate la spate să nu mi se considere jurământul strâmb.
În timp, nenea Sechel devenise mai insistent ca mama. Vedea și el că vremea trece și se îngrijora. În sinea lui, cred că mă adoptase: eram ascultătoare, studentă și nu-l părăsisem. Uneori îmi spunea dojenitor:
— Am avut încredere în tine. Ăsta e gagiu?
— Păi n-ați zis să-mi găsesc unul până nu e prea târziu? Eu încerc, îi spuneam fără prea multă convingere.
Cu un ton dezaprobator, îmi răspundea:
— Ăsta nu e de tine, păpădia mea. Eram aici și l-am auzit cum a vorbit cu milițianul care i-a atras atenția să nu mai dea cu piciorul în cabina telefonică. Era nerăbdător că nu apăreai, asta pot să înțeleg, dar, gândește-te bine, după faza de îndrăgosteală, așa va vorbi și cu tine. Mie nu mi-ar plăcea să te văd în preajma lui când îi vei face o observație. În plus, tu ești o prințesă, iar el e un broscoi. Lasă-l și nu te mai uita în urmă! Și făcu un gest de parcă alunga viespi. Așa era bătrânul: un ceas moale al lui Dali.
Alteori, când mă întorceam acasă condusă de un băiat pe placul lui, mă sfătuia să îl întreb dacă are apartament, pământ sau mașină. Râdeam amândoi, pentru că știam că iubirea pe care o așteptam nu avea de-a face cu nimic pământesc.
Când l-am cunoscut pe cel despre care am știut de la prima vedere că va fi alesul, ardeam de nerăbdare să i-l prezint. Cu tatăl meu nu avusesem niciodată discuții pe tema asta, de aceea mi se părea absolut firesc ca nenea Sechel să afle primul și să-mi dea încuviințarea.
Nu l-am întâlnit zile la rând, dar entuziasmul nu îmi scăzuse. Îmi făceam totuși griji că e bolnav. Când treceam pe lângă banca goală, inima îmi devenea fuzee. Îmi era dor de vorbele lui „eram aici” și „păpădia mea”. Begoniile de pe aleea ce ducea spre bloc se uscaseră. Apoi, într-o zi de toamnă, am aflat că soția lui l-a internat la azilul de bătrâni, că ea avea un amant și din cauza lui plecaseră fetele în lume.
După o lună, s-a răspândit vestea că nenea Sechel a murit. Memoria cartierului fusese ștearsă cu buretele. Pentru vecini s-a stins radioul, gardianul sau psihologul de ocazie, în schimb pentru mine a fost ca un tată. Nu știam pe-atunci cum arată un azil, dar am simțit că i se furase viața din fața blocului.
Fiorul, pe care ți-l dă pierderea a ceva esențial, străbate prin memorie și scutură păpădia de azi. Aș vrea să-i spun că sunt aici și că nu sunt singură.
