Povestire scrisă de Laura Stanciu, apreciată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „O proză vioaie, cu un aer adolescentin, presărată cu mici indicii care te conduc spre surpriza simpatică de la final cînd te prinzi definitiv cine vorbește.”
În noaptea asta sunt singură acasă și am hotărât să ies. Ai mei sunt într-o mini-vacanță. Au zis că duminică seara sunt înapoi. Am două zile numai pentru mine. Nu supăr pe nimeni dacă mă întorc târziu. Ce înseamnă „ai mei” o să mă întrebi. Hai să le zic colocatarii care se dau drept părinți, că eu una nu mă simt copilul lor. Știi momentul acela în care îți dai seama că nu le semeni și că nici nu ai avea cum? Momentul în care înțelegi de la cei din jur, de la care nici nu te-ai fi așteptat, că ai fost fraieră că nu te-ai prins mai din timp? Când îți dai seama că ai fost adoptată și că niciodată, dar niciodată nu ai să fii una de-a lor? Eu am trecut prin asta. Cum să-ți spun? Am trecut ușor. Nu a fost un șoc, cât o eliberare. Nu am avut nevoie de ore la psiholog sau de cursuri de dezvoltare personală. Am paisprezece ani, dar sunt mult mai matură.
Viața a continuat ca și până atunci. Nu s-a discutat niciodată despre asta în prezența mea. Odată însă cred că am auzit ceva legat de o mănăstire. Eram prea mică pentru a face legătura, dar bănuiala mea era corectă. M-au luat de la o mănăstire. Mama mea, care mă avea deja ascunsă în burtă, a fost primită în casa unei măicuțe. Se întâmpla la Mănăstirea Pasărea, în 2008. Am înțeles că nu a fost o naștere ușoară. Să mai fi avut vreun frate? Vreo soră? Nu știu asta. Sau poate știu în adâncul ființei mele. Dacă aș întâlni acest frate, l-aș recunoaște? Dacă ar da peste mine chiar presupusa mea soră, aș simți ce ne leagă? Vezi, memoria este neclară. Sau o fi frica de adevăr, dorința de a uita ceva ce a durut. Rămân cu niște întrebări. O să mă mai gândesc la asta.
Nu mi-o amintesc pe mama, pentru că deciziile s-au luat repede după nașterea mea. Bătrâna Maică Filofteia a tras sforile și a găsit familia Iacob. Da. Andreea și Vladimir Iacob. Bunii mei părinți, care nu au făcut copii. M-au luat însă pe mine de suflet. Le-a plăcut că eram albă ca un bulgăre de zăpadă și dormeam continuu.
S-a făcut târziu într-adevăr, e trecut de 11 seara. E plăcut în luna septembrie în București. Ia uite, băiatul ăsta încearcă să mă abordeze. Nu-mi place să-mi spui Hei, Pisi. Nu-ți răspund. De ce ți-aș răspunde? Am un nume și îmi place. Ce vezi tu în mine de mă strigi așa? Mai e ceva. Am întâlnit mulți care insistă. Vezi că nu-ți răspund din prima, lasă-mă. Strigă pe alta. Câte fraiere nu găsești?! Nu chiar la orice colț de stradă, dar sunt destule. Ma-til-da. Doar la Matilda reacționez. Încearcă. Doar nu o să mă strigi Matilda Iacob, că n-ai certificatul meu de adopție, dar orișicât.
Vezi cum a ajuns lumea asta? Pentru un gest frumos, pentru a primi un pic de iubire sau poate pentru o viață sigură, unii sunt în stare de orice. Preferă să fie alintați uneori cu apelative jenante, doar pentru că au nevoie de prezența cuiva.
Ce văd în mine cei care cred că sunt abordabilă? O libertină? O vagaboandă? O ușuratică? Chiar așa par? Întotdeauna m-am simțit în siguranță noaptea. Din două motive. Văd bine și nu mi-e frică. Pentru o puștoaică e tare, nu?
Mie îmi place să mă plimb și am s-o fac cât mă vor ține picioarele. Am văzut că bătrânii preferă să stea mai mult în casă. Dar deocamdată eu mă mișc cât pot. Prefer mersul pe jos. Am zile în care iau cartierul la pas și zile în care alerg ca o sălbatică, de una singură. Nu o să-mi iau niciodată carnet și nu o să am mașină. În vacanțe merg doar cu ai mei, niciodată lângă șofer, întotdeauna pe banchetă.
Nu cred în iubire sau prietenie. Eu am avut până acum doar relații conjuncturale. Să zicem topografice, vorba lui tata, care e expert în cadastru. S-a întâmplat să fiu într-un loc, și nu în altul, iar de aici s-a desfăcut firul subțire al destinului meu. Se poate rupe oricând. Mai ales tata are frica asta de a mă pierde. Mi-e teamă să nu o calce vreo mașină. Nu e atentă. Poate par visătoare, pentru că sunt cu ochii după frunze, flori și animăluțe. A, de accidente îi e frică, dar la câini nu se gândește. Am avut odată o pățanie cu un câine, am crezut că mă sfâșie. M-au încolțit niște maidanezi, iar unul m-a mușcat. Nu zdravăn, cât să merg la doctor, așa că ai mei nu au știut adevărul. Și-au spus că m-am zgâriat în vreo creangă, că-s băiețoaică. Dar sunt ușoară și agilă ca o felină, deși nu mă urc în copaci ca micuțul Mowgli, din „Cartea Junglei”.
Prietene ziceam că n-am. Sunt vreo două-trei mai zănatice la scara B, cu care ies câteodată. Ne uităm una după alta și așa ne strângem. Cine iese prima se arată, nu strigă la celelalte, dar face câteva ture prin fața geamului. Ăsta e semnalul. Nu cu Mama lu‘ Matilda, o lăsați afară?, dar nici cu Whatsapp sau Telegram. Ne uităm pe geam. Cam asta facem toată ziua. Stăm cu gândul la distracție. Ai mei îmi reproșează că nu mă preocupă nimic altceva. Când dorm, mereu iepurește, îi mai aud șușotind. Las-o acum, că doarme, oricum tot ce zicem e degeaba. Apoi, când adorm ei, după miezul nopții, eu mă trezesc să mai beau o gură de apă, mănânc puțin, mă mai uit un pic pe geam și mă culc la loc. Pe mine mă fascinează lumea. Aș vrea să văd ce e dincolo de străzile astea fără să stea nimeni cu ochii după mine.
De multe ori m-am gândit să ies și să nu mă mai întorc. Dar revin. M-am obișnuit cu ei, cu casa, cu felul lor de a mă trata. Nu mă simt a nimănui. Chiar dacă nu mă înțeleg, mă simt acceptată. Nu mă obligă să fac nimic, îmi permit aproape orice și îmi fac multe pofte. Mama e caldă și mieroasă. Mă ia mereu în brațe de parcă aș fi un bebeluș, poate pentru că e asistentă la maternitate. Îmi vine să-i spun că eu merg și singură, gata, am crescut. Cât o să mă mai drăgălească în felul ăsta? Noroc că nu se comportă așa cu mine în public. Bine, nici eu nu aș accepta. A fost un moment penibil odată și m-am răzvrătit. Dar ce sunt eu? Copil de circ? Hai să vezi câte face Matilda. Ia uite ce frumoasă e. Cât a crescut! Da, dar tot pot să o iau în brațe. Atât a fost. O singură situație. De atunci, oricine ar veni în vizită, eu mă uit la toți din pragul ușii pentru o clipă și mă retrag de parcă nici nu aș mai fi acasă.
Tata e mai dur. Nu-mi place că gândește mereu lucruri rele despre mine. Dacă ies noaptea și devin pradă ușoară pentru vreun golan, cum i s-a întâmplat mamei mele naturale? Dacă mă prinde vreunul, de nu pot să scap? Că eu nu știu mai nimic despre mersul lucrurilor și că la vârsta mea poate fi periculos și mă trezesc borțoasă. Ăsta e cuvânt? Eu am încredere în mine și sunt foarte precaută. Ei sunt cei care uită că am patru lăbuțe, simt imediat pericolul și am învățat să mă feresc. Bașca, mai am și nouă vieți.
În noaptea asta, deși sunt singură, am hotărât să mă întorc repede acasă. Mi-e că dacă se întețește vântul, mi se închide geamul de la balcon și ajung să mă strige fetele de la parter siameza-maidaneza.
