Povestire trimisă de Vali Popescu
Undeva în preajma sărbătorilor, i-au îmbarcat într-un autobuz pentru elevi şi i-au dus la Casa Poporului.
Un culoar întreg, presărat din loc în loc cu arcade monumentale, devenise vizibil în lumina unui şir lung de candelabre. Ghidul le-a explicat că acestea se aprind doar cu ocazia vizitelor din cauza consumului. Apoi a rămase mască la zâmbetele pe care Cristi şi Geta le schimbau într-una din marile oglinzi cu rame aurite. Aerul părea şi el aurit iar camerele luxoase îi permiteau, pentru un moment, să îi ignore. Sălile aranjate în toate felurile posibile îi aminteau de povestirea lui Poe cu balul mascat din perioada ciumei. Atunci murmură numai pentru el:
– Moartea Roşie sosise ca un tâlhar, cita el din memorie. Şi unul după altul se prăbuşiră oaspeţii în sălile orgiei lor.
– Ce-i asta? întrebă Sergiu.
– O povestire, zise Vlad.
– Eşti ciudat Vlade, zău aşa.
– Bine că eşti tu deştept, zise Vlad şi o luă către ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea. Faldurile lor se scuturau greoi lăsând să se vadă un balcon şi blocurile gri care abia treceau de balustradă.
De partea cealaltă a perdelelor erau vreo o mie de scaune – cea mai mare sală de clasă pe care a văzut-o vreodată. Luminatorul din tavan, un vitraliu-acvariu cât un teren de fotbal, părea gata să crape în orice clipă. Se simţea mic şi umil ca într-o biserică.
S-a aşezat pe unul din scaune de parcă nu se îndura să plece. Profesoara a ieşit din sală şi, împreună cu ea, aproape jumătate din grup se scurgea pe uşile neîncăpătoare.
– Futu-ţi faţa ta de melc, n-auzi ?
Nu se întoarse.
– S-a căcat pe el, rânjise Fane. Apoi i-a pus o palmă pe ceafă şi l-a tras cu faţa spre şliţul lui aşa cum stătea în picioare, lângă el.
– Cred că-i place, Fane.
– Aşa e, bulangiule ?
Vlad simţea că îi creşte pulsul dar furia avea un efect ciudat asupra intestinelor. Îi era frică că dacă face o mişcare bruscă o să se scape pe el aşa cum zisese Fane. Apoi gaşca acestuia s-au lipit şi ea de restul turmei şi a putut să iasă din sală.
Abia se aşezase pe veceu că auzi zgomot de paşi şi râsete reţinute. Se ţinea cu mâna de o clanţă ruptă. Apucase să-şi tragă chiloţii dar pantalonii îi rămăseseră în vine.
– Cred că mă trece o pişare zise Fane imperturbabil şi se descheie. Doi băieţi îl prind pe Vlad de mâini şi îl ţintuie cu spatele la veceu în vreme ce Fane dă drumul la presiune.
– Mă piş pe tine, fraiere, ţine minte asta.
Încă tremura când ieşise de acolo. Îşi ştersese faţa şi părul cu tricoul dar toate miroseau. Nu avea sens să caute butonul pentru undo sau să dea timpul înapoi. Era într-un puţ adânc din care sunetele nu răzbat până afară. Colegii lui erau uluiţi de mobilierul de lux şi de dimensiunile clădirii. Parcă se aflau în palatul din povestea lui Poe iar el devenise o mască. Ce vedeau ei şi tot ce mai rămăsese din el era doar o mască, o fantoşă a lui. Degeaba răsucea lucrurile în minte de parcă ar fi putut să însemne şi altceva.
S-a despărţit de ei şi a coborât la metrou. Se uita la cablurile din tunel care se încălecau unul peste altul. Se încaieră ar fi zis bunică-su. Iar firul după care se ghidase el până acum se pierduse în încăierare.
***
Feedback Motanov:
minus
