Povestire scrisă de Letiția Bărbuică, aleasă de Lavinia Bălulescu la Creative Writing Sundays, pe 22 octombrie 2017. Povestire scrisă pornind de la tema „Alegeți o știre banală, despre care ați citit în ultimele zile (de exemplu – aglomerația de la Finanțe, cartiere fără apă caldă, vizita unui ministru la o tăiere de panglică, orice), și scrieți o povestire (de cel mult 10.000 de semne, dar poate fi oricât de scurtă) pornind de la ea, inspirată de ea, doar că nu respectați 1 la 1 realitatea. Ba din contră, alterați ceva (orice): personajele, începutul, finalul. Transformați astfel întâmplarea banală (prezentată în știre) în ceva ieșit din comun. ”
— Să moară mama dacă te mint!
— Și a cui zici că erea?
— A lu’ Vasile. Cioroiu. Lunganu’ de la spălătorie.
— Bă, ce nenorocire pă capu’ omului… își puse mâinile în cap și rămase așa, nemișcat, un timp.
— Ce nenorocire pă mine, că o să mă ia aștia la întrebări, parcă văd.
— Da de ce, nenicule? Ce treabă ai tu? Dă-mi și mie o țigare dacă mai ai.
— Ia de colea, zise, întinzându-i-o pe ultima, pe care tocmai și-o aprinsese. Facem o poștită! Rânji cu dinții sparți, pe sub mustața neîngrijită. Cum ce treabă am?! Sunt martorul, pricepi?
— Da! Ce-s prost?! Dau un rând! zise și se uită cu subînțeles la el.
— O să zică ăștia la Proteveu, ai să vezi diseară. Deja veniseră la cimitir… ca uliii.
— Parcă tu nu știi cum le înflorește ăia. Eu vreau să știu de la sursă, de la martor. Știri pe surse! zise zâmbind. Se lăsă cu scaunul pe spate, scoase două rotocoale de fum și îi înapoie țigara. Deci?
— Vodcă.
Bărbatul se duse la bar și reveni cu o sticlă de votcă și două pahare mici, de apă. O chelneriță le schimbă scrumiera plină ochi.
— Ieri am fost tură de noapte, zise bărbatul, umplând paharul cu votcă. Îi întinse sticla și lui. Nu-mi place deloc tura asta… dar ce să-i fac… Nevastă-mea zice că-i ușoară, că dorm liniștit și iau și bani pe deasupra, că n-am nicio treabă, că cine vine? Ce să fure de la morți? Că oricum nu-i mai îngroapă nimeni cu nimic!
— E… Nu mai ia lumea nimic!? Se mai fură florile, am auzit ieu, și le duc la vânzare.
— Da! Dar asta se face ziua, pă lumină, să vadă omul ce ia.
— Păi atunci care-i treaba cu noaptea?
— Îți zic ție, că mă înțelegi, zise bărbatul, apropiindu-se de obrazul neras al prietenului.
Zise șoptit:
— Mi-e frică. Apoi se uită în ochii lui, să se asigure că a priceput. Prietenul duse mâna la gură, se sprijini în cot și se aplecă peste masă, fixându-l.
— Se aud tot felul de sunete, noaptea. De fapt nu pot dormi deloc și nevastă-mea mă ia a doua zi de bun. Aud zăvoare de metal, strigăte, trosnituri, uneori muzică…
— Mă, ești nebun?! zise prietenul lui, ștergîndu-se la gură cu mâneca.
— Nu, mă! Eu știu că mi se pare și că nu poate fi nimic, dar dacă le aud în capul meu? În capul meu mi-e frică!
— Belea mare asta, zău!
— E! Păi de aici beleaua, cum bine zici. Ieri seară, aud din nou tot felul de zgomote. Unele am știut că-s ciori… mai bate vântul și leagănă un burlan desprins de la capela lui Urdăreanu. Altele… tot felul! Am dat radioul mai tare și spre ziuă am adormit, ca de obicei. Prind maxim o oră! M-am trezit că bătea Cioroiu în geam.
— Așa. Ce vrioia ăsta?
— Ăsta, săracul… sărmanul de el… Venise la mormânt, dis-de-dimineață, tras la față, și parcă intrase la apă pe toate părțile. Știi povestea?
— Nu! De unde?
— Păi stau cu tine pe stradă, bă!
— Da’ ce, eu ies ca babele la poartă?! Am văzut pânza neagră la ușă și am zis că s-a dus a bătrâna. Își mai turnă un pahar și trânti sticla cu zgomot pe masă.
— S-a dus a tânără, frățicule! Doar ți-am spus!
Bărbatul înghiți în sec și rămase cu mâna lipită de pahar, fără să-l ridice.
— Cică au găsit-o dimineața, căzută în curte. În drum spre privată. Au alergat cu ea la doctor. I-a dus a lu’ Mitică cu papucul. Și acolo nu au mai putut să-i facă nimic, da’ l-au anuțat pe Cioroiu că femeia era gravidă în trei luni.
— Ce suflet pe ăștia! La ce i-au mai zis omului? I-aș bate la tălpi pe doctorii ăștia. Ei n-are suflet? Ce dreacu!
— Acuma știi cum e la ei, fac oricum mulți copii, nici nu mai știu cum îi cheamă, nu e ca la noi, unu, doi și gata, că oricum n-avem cu ce-i ține și ne uităm la ei ca la ochii din cap.
— Copilul tot copil, chiar și nenăscut, că tot al tău este! Eu zic că n-ar fi trebuit să-i spună.
— Acu i-au spus și gata! Înmormântarea n-a fost pe tura mea, dar na! Supărare mare cu fata așa tânără și copilu… și omu a venit de dimineața la cimitir, că doar Dumnezeu știe ce era în sufletul lui! I-am deschis, deși se deschide la 8, și m-am apucat să mătur frunzele. Și nu trec cinci minute și-l văd alergând și țipând spre mine: – Să luăm o cazma, să luăm, să spargem! Hai! Hai! Vino cu ceva! Ajută-mă! Dă-mi o țeavă și vino! Am luat-o la goană după el. Luase cazmaua de lângă zid. Eu, țeava pe care mi-o pusese în mână. La mormânt, dăduse deja toate florile la o parte și s-a năpustit asupra pietrei cu cazmaua. Am crezut că a înnebunit!
— A luat-o razna, săracul, cred și eu, zise, lipindu-și paharul, aproape gol, de tâmplă.
— Stai să-ți spun. Zice Auzi?! Auzi?! Și, pe ce am mai sfânt, am auzit un geamăt de ajutor de sub piatră și un scârțâit, zise bărbatul, făcându-și semnul crucii. Cu cazmaua, nicio șansă, îți dai seama! Noroc că Cioroiu, nu prost! A luat țeava de la mine și așa am reușit să mișcăm piatra. Puțin câte puțin.
—Venim acum, ajungem la tine, Veta, Vetuța mea dragă, stai că acu te scoate tata de aici, prințesa mea, zicea el gâfâind, dar nu era treabă ușoară.
Eu am alergat după ajutoare la poartă, dar nimeni n-a vrut să vină. Am sunat la 112 și pe ăia mi-a fost greu să-i conving, că mă întrebau cât am băut, ce vârstă are victima, ce simptome. Ce simptome? S-a trezit din morți! Ce să le spun? Până nu le-am spus că e urgență mare la cimitir, nu ca la Colectiv, da’ pe aproape, nu i-am convins. Am văzut boschetarul care stă pe acolo la pomană și îi mai dau și eu una, alta, că tare-i amarât, i-am făcut semn cu mâna, că nu mai aveam glas…
— Care-i treaba, șefu’? zice
— Vii… să aj… ți… să dăm… mu… o piatră!
— Vineee băiatul, a zis, și-a lăsăt traistele puturoase la intrare și a alergat după mine.
Când am ajuns, Cioroiu trăsese piatra pe jumătate. Toți trei cu țeava și coada de la lopată am reușit să o mișcăm de acolo.
— Dar nu ne iau ăștia la profanări de morminte? m-a întrebat boschetarul și atunci mi-a înghețat sângele în vine, că nu mă gândisem la asta, zise, dând paharul pe gât dintr-o înghițitură.
— Ce-i aia?! întrebă prietenul.
— Cert e că până am rezolvat noi cu piatra, am auzit și sirena de la salvare. Am alergat la poartă și i-am adus la mormânt. Veniseră și pompierii. Ce buni ar fi fost la săltat piatra! Măcar au ridicat coșciugul că noi nu mai eram în stare. Eu nu mai aveam suflu, îmi bătea inima în urechi… O asistentă se ocupa de Cioroiu, care era și el mai mult mort decât viu, iar doctorul o consulta pe Veta și l-am auzit eu cu urechile mele când a zis:
— Are puls!
(http://www.click.ro/entertainment/stiri-ciudate/si-dezgropat-iubita-la-o-zi-dupa-inmormantare-auzit-o-tipand-cavou)
