Povestire scrisă de Dionisia Sandu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 10 noiembrie 2024, la tema „Exoticul”.
Prima dată am auzit un zgomot puternic. M-am format în haos, dintr-o forță pe care nu aveam cum să o controlez și care mă ființa fără să am vreun drept de apel. Încet-încet am început să aud și cuvintele: sss-ă te du-ci dra-cu’, Cro-is, cu toa-te reguli-le și deciziile tale. Cărau după ele greutatea pe care urma să o port eu în lume. Atunci nu știam că în România lui 2500 lacrimile umane deveniseră marfă de contrabandă pentru cei care încă mai voiau să simtă ceva.
Spațiul Adei era auster. O cutie de chibrituri din sticlă albă și lucioasă, ce nu avea mai mult de 2mp. Din loc în loc, în sticla perfectă, mici fante gri marcau deschizăturile de unde aveai acces la utilități: un pat de o persoană care ieșea automat din perete, exact la ora 21:00, o măsuță pe care îți puteai bea ceaiul de măceșe care îți era lăsat la ușă în fiecare dimineață și un dulap îngust în care erau uniformele negre de lucru și o pereche de teniși cu talpă de stejar secular. Un ochi albastru clipea încontinuu pe unul dintre pereți, semn că totul era înregistrat 24/7.
Am apărut ușor, în colțul ochiului stâng, înțepată de genele negre și dese. Și am simțit instant aerul rece, fixat la 19 grade Celsius, când Ada s-a întors brusc cu spatele la ochiul albastru și a deschis ușa dulapului. Am făcut cunoștință cu lumea albă și austeră într-o fracțiune de secundă. Mi-a fost frig și frică. Și nu am fost singura.
Quand il pleut il y a de l’humilité dans le monde era scrijelit subțire pe interiorul ușii dulapului la care Ada se uita în gol, încercând să nu clipească. Cu mâinile cotrobăia grăbită prin buzunarele uniformelor. Am auzit un suspin și încă un să te duci dracu’. Iar cotrobăitul a încetat. În România lui 2500 mesajele poetice erau interzise. La fel și scrisul de mână și personalizarea unităților de habitat. Curajoșii erau exilați.
Am simțit pielea cum se strânge sub mine și mi-am gustat sarea care săpa un șanț superficial în fața Adei. M-a cuprins un sentiment de mândrie și mi-am dorit să continui să sap șanțul până la mijlocul obrazului și să las aerul să mă usuce într-un mic crater superficial deasupra aluniței de la colțul gurii. În schimb, am simțit un plastic rece și am căzut într-un tub paralelipipedic. Deasupra mea, un capac vișiniu a rupt orice legătură dintre mine și lume. Devenisem o Captură. Nu știu cât am stat în întuneric, în buzunarul uniformei negre. Îmi amintesc de două ori zgomotul patului automat și bâzâitul constant al ochiului albastru. Apoi m-am pus în mișcare.
Mă izbeam violent de pereții tubului. Eram în întuneric, dar frigul mă ținea alertă. Nu știu unde eram, dar simțeam din cadența pașilor Adei că ne grăbeam. Era o liniște de smoală. Doar sirenele din depărtare anunțau că încă un Curajos a fost exilat. Am pierdut șirul secundelor astfel încât să-mi dau seama unde am fi putut ajuns, dar m-am liniștit când am simțit mâna Adei pe tubul paralelipipedic. Totul s-a derulat cu rapiditate. Am trecut repede într-o altă mână, într-un spațiu foarte puțin luminat ca să pot distinge fețe.
— Ai făcut ce trebuia, a spus cea care m-a luat din mâna Adei.
Vocea ei era lipsită de viață. Apoi m-a smucit brusc și m-a izbit de toți pereții tubului paralelipipedic. Voia să verifice veridicitatea Capturii.
— Crezi? Ce se va întâmpla acuma?
— Ești liberă să pleci. E treaba mea mai departe, a spus pe același ton, tăindu-i cuvintele Adei.
Am auzit oftatul Adei. Și am văzut întunericul din buzunarul femeii. Fusesem transferată.
— O pot folosi eu? Poate viața va fi diferită după asta, am auzit-o pe Ada cu o voce stinsă.
— Sub nicio formă. Părinții nu-și pot consuma propriile capturi. Înseamnă moarte, s-a auzit replica tăioasă a femeii.
— Daarr… aaaa… aș vrea să știu și eu cum se simte.
— Fetițo, discuția asta durează mai mult decât ar trebui, s-a auzit femeia cu un ton rostit. Să-ți amintesc că tu m-ai chemat și tu ai avut nevoie de mine. Nici nu mai zic de riscul la care mă supun în acest moment. Știi foarte bine regulile. Dacă ai intrat în jocul ăsta, nu prea mai e cale de întors. Oricum, nu cred că ar fi cu mult diferit pentru tine. Tu ai făcut-o. N-ai simțit atunci nimic?
— Păi, nu prea știu. A fost pe repede înainte. M-am grăbit să scap de ochiul albastru și să găsesc tubul și… se auzea vocea Adei precipitată. Și, acuma, ca să fiu sinceră, cred că o vreau înapoi. Vreau să o simt până la capăt. Nu cred ce-mi zici, că mă omoară.
N-am auzit nicio replică, dar m-am pus imediat în mișcare. În întunericul din buzunar am înțeles că viitorul mi-a fost decis într-o conversație scurtă, într-un loc pe care nu-l voi ști niciodată. În mersul sacadat, am simțit mâna cum mă scoate din buzunar, am zărit asfaltul metalic și am simțit o respirație caldă când a fost ridicat capacul tubului. M-am atins apoi de o buză cărnoasă și am scăpat în hăul unei guri necunoscute mie. Am fost o lacrimă, o Captură pentru cei care vor să mai simtă ceva în România lui 2500.
