Povestire scrisă de Iulia David, premiată de Adina Popescu la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru onestitatea și siguranța scriiturii. Un text bine scris, fără înflorituri inutile, construit în jurul unui personaj misterios care, la un moment dat, dispare în neant, lăsînd în urma sa o stare, o poveste.”
M-am mutat pe strada Someșului într-o primăvară ploioasă și rece. Plouă mult în Cluj, în general, dar anul acela a fost deosebit de enervant – picura mărunt și continuu, ceața se scurgea în bălți și băltoace care nu apucau să se usuce. Trotuarul de pe Someșului e îngust, abia încape o persoană, n-ai unde să te tragi, să te ferești de mașinile care te împroașcă fără milă, așa că am fost terorizată de ape în primăvara lui 2019. Pe cât de mult iubesc marea și oceanul, pe atât de mult urăsc ploaia. Poate de aceea l-am urmărit cu atâta interes pe vecinul meu alergător, care părea să nu se sinchisească nici de oameni, nici de ape, de neoprit în fuga lui lentă și infinită, ca și cum el menținea pământul în mișcare.
L-am observat din prima zi când m-am mutat și, acum că mă gândesc, probabil că aș fi renunțat la apartament dacă n-ar fi fost el. Blocul meu mic și vechi e înconjurat de case unde vecinii ard gunoaie. Miroase îngrozitor, nu pot să aerisesc seara, e ca o mică groapă de gunoi ascunsă în centrul Clujului. Cu atât mai surprinzător să vezi pe cineva că dă ture pe străduțele astea împuțite! Trebuie să recunosc că prima oară mai mult m-a speriat decât m-a surprins. Alerga spre mine, era îmbrăcat în niște pantaloni de trening gri și un tricou alb, larg și lung, aproape până la genunchi, unica lui costumație, cum aveam să aflu mai târziu. Alerga încet, cu picioarele apropiate și cu părul în vânt, de parcă tot corpul trebuia manevrat cu grijă, să nu se dezmembreze, iar lațele acelea subțiri și lungi ca două cozi de pisică îi mențineau echilibrul și îi ghidau calea. Nu se uita în jos și nici spre mine, bălțile clipoceau în urma lui și îi stropeau pantalonii până la genunchi, dar el părea să nu se preocupe de astfel de nimicuri, avea un țel și un drum bine stabilite. Când s-a apropiat, i-am văzut chipul destul de îmbătrânit, aș spune, murdar și ud, cu pete roșiatice, solzoase, ce să mai, era hidos, m-am speriat. Am privit în urma lui o vreme, cu sentimentul că iau parte la ceva important și mi-a venit în minte Philippides, cel care a alergat 40 de kilometri să anunțe victoria de la Maraton. M-am întrebat dacă și oamenii ăia pe lângă care a trecut or fi avut vreo tresărire sau ceva.
De obicei, îl vedeam seara, când coboram să fac cumpărăturile. Îmi tăia calea înainte să intru în Mega Image-ul de la colț și, până ieșeam, el termina o tură (sau mai multe, cine știe?). Îl vedeam atunci îndreptându-se în direcția opusă, spre Paris, tot așa, în joc de gleznă, ușor legănat spre stânga – o dată la trei timpi călca mai apăsat pe piciorul stâng, trăgându-și trupul răpciugos după el, dar era o nuanță foarte fină, mici accente – tac-tac-țac!, tac-tac-țac! Într-o după-amiază, când mă simțeam mai bine, am ieșit la o plimbare. N-a durat mult până să-mi sară în față, pentru că avea și acest obicei, apărea de după colțuri, dar până atunci deja mă obișnuisem și n-am mai tresărit, ci am decis să mă iau după el. Am păstrat o distanță considerabilă, nu pentru că îmi era teamă că mă observă, ci mai mult ca să nu-l stânjenesc pe el. Am descoperit, gâfâind din ce în ce mai tare, că nu era deloc ușor să-l urmăresc. Privindu-l de pe loc, părea că aleargă foarte încet, dar odată ce m-am pornit, a trebuit să iuțesc pasul constant până când am ajuns să fug de-a binelea și, totuși, distanța dintre noi se adâncea. Când am intrat pe Gorunului, deja transpirasem și m-am oprit să-mi trag răsuflarea, oricum îl pierdusem. M-am învârtit apoi vreo jumătate de oră să-l regăsesc, dar nu l-am mai zărit. Am fost foarte agitată în noaptea aceea. Pe de o parte, confuză, pe de alta, frustrată și m-am hotărât să mai încerc în zilele următoare. Cum nu lucram pe atunci, îmi permiteam să fac plimbări lungi și chiar mi s-a părut un proiect interesant.
L-am urmărit apoi timp de vreo două săptămâni, fără să ajung prea departe și mi-am dat seama că trebuie să abordez problema sistematic. Mi-am cumpărat, în primul rând, echipament de alergat impermeabil. Apoi am început să țin un jurnal și să alternez orele – seara, se ivea dinspre Lalelelor, Anton Pann sau Constanța, după-amiaza sau dimineața mă învârteam mai mult să-l găsesc, perimetrul se lărgea, mergeam până pe Buftea sau în Piața Mihai Viteazu, dar, negreșit, dădeam nas în nas și porneam amândoi din același loc. În continuare, el nu părea să mă bage în seamă, dacă mă postam în fața lui, mă ocolea netulburat, cu privirea țintită în față. Am încercat de vreo câteva ori să alerg deodată cu el, dar atunci se petrecea un lucru curios – îl depășeam și dispărea în urma mea, fără să-l mai văd în ziua respectivă. Judecând după logica întortocheată a evenimentelor, mi s-a părut că are sens, cumva trișam și eram penalizată, așa că m-am potolit și de atunci am pedalat cuminte în spatele lui.
Erau zile când ieșeam de două sau chiar de trei ori în căutarea lui și am ajuns să străbatem împreună mulți kilometri, până când el o cotea brusc (deși în același ritm) și dispărea din raza mea. Am făcut progrese considerabile, deși niciodată n-am ajuns la finish (dacă era unul), dar cert este că în iulie, când am revenit la muncă, eram într-o formă excelentă. În ianuarie le spusesem colegilor că-mi iau concediu fără plată șase luni, să călătoresc și să mă regăsesc, a fost mai simplu așa decât să povestesc toată tărășenia despre care n-are rost să vorbesc nici acum. Așadar, în iulie, când m-am întors la birou după așa-zisele mele călătorii spirituale, radiam! Eram suplă, bronzată, urcam câte două scări deodată, opt etaje, spre uimirea și admirația tuturor. Eram sportiva clădirii și-mi plăcea să le îndrug povești despre expedițiile mele pe Monte Perdido și El Camino sau despre taberele de mișcare creativă și conectare cu stalactitele din Peșterile Cango, lucruri care păreau destul de plauzibile pentru un om ca mine (dacă ești suficient de ciudat, oamenii cred orice le spui).
Din păcate, a trebuit să răresc sesiunile la trei sau patru ori pe săptămână și am început să mă simt vinovată. Ce m-a salvat, în schimb, a fost un lucru pe care îl observasem mai demult – de fiecare dată când ajungea pe Someșului, se oprea în fața casei de la numărul 57 și făcea câțiva pași înainte, câțiva în spate, ca și cum ar fi vrut să intre în curte, dar ceva îl trăgea înapoi. Repeta asta de trei ori și apoi își vedea de drum. Nu cred că era casa lui, nu l-am văzut niciodată intrând acolo, dar, oricum, mi s-a părut un fel de închinăciune, un ritual pe care l-am adoptat și eu și care mi-a spulberat sentimentul de vinovăție – atâta timp cât închinăciunea se petrecea și era sinceră, nu conta cât de des o făceam. Am vrut să folosesc aceeași poartă, dar apoi m-am gândit că nu e corect. Nici nu voiam să urc până la apartamentul meu, așa că am decis să fac asta în fața magazinului Mega Image, așa am simțit eu. Până la urmă, era un spațiu important și recurent din viața mea. Așa că o dată sau de două ori per sesiune, mă opream în dreptul magazinului, trei pași în față – ușile automate se deschideau, trei pași în spate – ușile automate se închideau, tot așa, de trei ori, sub privirile nedumerite ale celor doi casieri surdomuți.
Am împărțit aceste ritualuri până iarna târziu, când maratonistul meu a dispărut fără urmă, subtil și neașteptat, ca toate celelalte dispariții temporare. L-am căutat cu înverșunare, am mers chiar mai departe de Cluj, l-am chemat la poarta numărul 57 de 57 de ori, dar el nu s-a mai întors. Știu că nu a pățit nimic și că, cel mai probabil, a venit timpul pentru un nou traseu, la fel cum știu că n-o să-l mai văd niciodată, dar eu am continuat să alerg cu tot cu închinăciune și simt că voi mai alerga o vreme.
