Povestire scrisă de Andrei Gogu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 22 mai 2022, la tema „reintegrarea în societate a celor eliberați din închisoare, mai ales a celor care au ispășit o detenție îndelungată”.
Amu, io ti sugrum pentru și-ai făcut la fietiță! spune mintea lui Dănuț în timp ce-și râcâie cu unghia gingia și pictează cu sângele proaspăt coasta lui Isus. Sculptura lui va fi o revelație în penitenciar și va ajunge în câteva săptămâni pe peretele biroului comandantului, după ce Sibică o s-o vândă lui Nemoianu pentru cinci zile la playstationul lui, iar Nemoianu o să i-o dea comandantului pentru dreptul de a-și păstra playstationul. Schimbul de obiecte între deținuți se numește „caleașca” și este o artă ce nu poate fi eradicată. Valuta e țigara. Dai cu sifon, îmbârligi, faci speculă, cumperi pături vara și vinzi iarna: așa se naște un micro-imperiu capitalist pe secția de condamnați pe viață din Rahova.
Multe a făcut și a vândut Dănuț în cei peste 20 de ani cât a stat la meseviști: cruciulițe din păr împletit, păpuși din cârpe, piese de șah din miez de pâine mestecat, coșulețe traforate, Dacii din pungi de cipsuri și ziare, scaune miniaturale din săpun, goblenuri cu păsări și copaci din ață de la ciorapi, ba chiar și o singură ramă foto din ambalaje de Zozole, pentru unul din colegii săi. Prima și ultima, că după ce a văzut fetița de 6 ani a colegului în rama făcută de el, pe Dănuț l-a cuprins așa o căldură că s-a dus să-și bage capul sub apă rece.
Nevoia i-a pus sânge-n degete și l-a transformat în cel mai bun meșter al secției. Un deținut ca Dănuț are dreptul la două vizite pe lună și două pachete a câte 5 kg. Dulciurile, fructele, legumele și băuturile răcoritoare nu sunt incluse în greutatea pachetului. Cu o familie care se gândește la tine și o mână de aur față de colegii de celulă poți duce o viață aproape confortabilă. Fără bucurii, dar confortabilă. La Dănuț nu vine nimeni. Își amintește că înainte să fie arestat avea o mătușă care ținea la el și care l-a luat în grijă câțiva ani după ce a ieșit de la internatul de țigani din Botoșani. Erau și români pe acolo, dar toată lumea așa-i zicea înainte de ’89, că cei mai mulți erau ca el, colorați. A înțeles-o pe mătușă. Probabil nici el nu s-ar fi vizitat după ce ar fi citit în ziar: I-A VIOLAT FIICA DE 7 ANI ÎNAINTE SĂ-L UCIDĂ! Crima unui țigan din Botoșani zguduie Bucureștiul!
— Am greșit și io, dar cine nu greșește? Ai greșit și tu, greșeala se plătește! TA NA NA NA NA na na na na na naaa… fredonează Sibică și-și ține vârful degetului arătător lipit de cel mare, ca un chef pe care l-a văzut odată pe o pungă cu mazăre. Da’ dă ce i-ai pus păr portocaliu, Dănuțule? Isus avea păru’ portocaliu?
— Isus e iubire, bă. Și iubirea mea e Mâțu, care e portocaliu, așa că și Isus să aibă păru’ portocaliu. zice Dănuț în timp ce mai diluează sângele cu niște salivă ca să-l facă rumen în obraji.
Sibică se uită la motanul proaspăt periat, adormit pe perna lui Dănuț. De multă vreme penitenciarul are o strategie ca să-i facă mai responsabili și mai umani pe deținuți. Li se dau pisici, hamsteri, peruși. Li se dădeau chiar și porcușori de Guineea, până ca ofițerii să realizeze că erau gătiți de Crăciun. În primii zece ani de detenție, Dănuț a avut câteva șoricioaice care i-au fătat. Pe prima a luat-o deja cu pui de la un coleg care s-a liberat. Multe probleme a mai tras cu ei, că le punea nume, se atașa, rămânea fără talaș și scria comandantului și nu primea nimic și ciopârțea pagini din Biblie și se ruga să fie iertat și să le țină cald cuvântul lui Dumnezeu și apoi erau omorâți de colegii cărora nu le convenea. Trecea noaptea și găsea câte unul pe spate. Ce, mă? Tu ai dreptu’ să crești vieți după ce ai nenorocit vieți?! Lui Dănuț nu i-a luat mult să realizeze că viața la închisoare pentru un pedofil e o numărătoare: 6 coaste rupte, un picior cu un mic șchiopătat, 2 hemoragii interne, 3 deviații de sept, 2 degete cu terminațiile nervoase făcute praf, un lob al urechii tăiat, un testicul extirpat din cauza complicațiilor și 11 cicatrici de la arsuri de țigară. Ți-a plăcut cărnița de fetiță, ă? Ai vrut să simți și tu piele albă, da? Țineți-l bine, băieți! Ia să vedem cum miroase carnea de cioară arsă!
Acum, după vreo 20 de ani, nimeni din cei care l-au ținut atunci nu mai e pe secție, iar majoritatea nici nu știu de ce e închis. A omorât pe cineva, desigur, că altfel n-ai cum să fii aici, dar nu-l întreabă nimeni pe cine și de ce.
— Da’ dă ce e crucea verde, Dănuțule?
Dănuț oftează. Broboane de transpirație sărată îi irită pielea. Aproape a terminat. Ar prefera să tacă, dar din moment ce-i va da crucea cadou lui Sibică ar putea la fel de bine să-i spună.
— Tu nu erai aicea p-atunci, da’ după ce am fost luat în chirie io îmi luam atâtea intervenții că era să mă îmbolnăvesc de deces. Dădeam și io, da’ erau prea mulți și ‘geaba făceam eu muzică la ieniceri că nu m-asculta nimeni. Ei vroiau să dau cu duma și io nu, că nu mi-s pasăre. Așa că am intrat în insuficiență castronală și am ținut-o așa până n-am mai putut să rabd. Tot nu mă băga nimeni în seamă, așa că am făcut rost de niște acetonă, că acu’ cinșpe ani era o fabrică de încălțăminte lângă, și mi-am dat foc la braț și m-au dus la infirmerie și apoi la izolare.
— Aaa! D-asta-i brațu’ ca caimacu’! Băi, Dănuțule, da’ tu ai suferit, bă! exclamă Sibică și-l bate cu mâna pe spate.
Dănuț sare speriat și pune instinctiv o mână în fața șlițului.
— Gata, gata, gata! Iartă-mă, bă, că am uitat că nu suporți să te-atingă careva.
Dănuț se oprește ușor din hiperventilație și se apropie de patul pe care stă crucea.
— Gata, Dănuțule. Mai e azi și mâine pleci. Te liberezi și tu și Mâțu.
Sibică e obișnuit. Nu e prima dată când a uitat. Dănuț amestecă cu degetele și lipește cu pastă de dinți și hârtie igienică șase pene de măcăleandru pe spatele Isusului. S-a trezit acum trei zile cu micuța pasăre pe pernă și și-a mușcat buza până la sânge. Îl durea sufletul că a murit ceva atât de liber, dar nu putea să-l certe pe Mâțu, că asta-i natura lui, să prindă păsări. Doar omul merge împotriva firii și face nenorociri. A fost supărat o vreme că Mâțu nici nu l-a mâncat, dar a știut după că e un semn.
— Te duci cum ți-am spus la frate-miu și-ți dă el post că au nevoie de unu’ la mestecat. Îți zic eu că au nevoie și-ți dă cameră în container d-ăla, fix lângă șantier, mai frumos ca aici. zice Sibică în timp ce-i întinde ultima pană.
Sibică crede că Dănuț îi face acest Isus pentru a-i mulțumi că i-a găsit slujbă, că n-o să moară de foame după ce se va libera mâine. Adevărul e că o face pentru că i l-a dat pe Mâțu, pe vremea când era cât palma lui. În ultimii cinci ani cu el a vorbit cel mai mult. Motanul se plimba liber prin toată închisoarea, dar de dormit dormea doar în lângă Dănuț, care-l învățase să facă aport cu cocoloașe de ziar și-l întreba: Mă, tu ești câine? Iarna i se ghemuia între picioare și-i ținea de cald, iar Dănuț îi curăța rănile când era în călduri și-l capsau alți motani. Uneori își amintea documentarul cu o închisoare din Venezuela, văzut în urmă cu câțiva ani, în care pisicile erau antrenate să transporte în închisori mici cantități de cocaină sau chiar telefoane. De fiecare dată când Mâțu pleca, obișnuia să-i zică să-i ia și lui una rece de la magazin. Motanul era singura lui legătură cu exteriorul. De mâine, Mâțu îi va arăta tot ce nu a putut el vedea.
— Auzi, bă, Dănuțule?
— Ă?
— To’ nu mi-ai spus dă ce e crucea verde.
— Aa… Că dup-aia n-am mai văzut fir de iarbă timp de doi ani.
Noaptea, în timp ce-l ține pe Mâțu legat cu o cârpă, să nu care cumva să plece după fete fix înainte să se libereze și să nu-l poată lua cu el, Dănuț își dă seama că motanul nu e singura lui legătură cu ce-i afară. În 20 și ceva de ani a observat cel mai bine schimbările la televizor, dar mai ales la cumpărături. A văzut cum sucul Cico se schimbă-n Frutti Fresh și apoi în Fanta și Cola și Sprite, cum după ciocolata Kandia a urmat Africana și apoi Laura, Poiana, Milka, cum mai întâi au fost pufuleții Nicoole, urmați de Lotto și Cheetos și Pom-Băr și Gusto și Star. Pentru Dănuț, căderea comunismului a fost o revoluție a fructelor, a țigărilor și a dulciurilor, iar intrarea în UE, un spațiu de respiro, de când statul nu a mai avut voie să-i înghesuie câte 20 într-o celulă de 8. Știe ce-l așteaptă afară: răutate. Poate nu mai multă ca aici, dar mult mai imprevizibilă. În rest, le-a văzut pe toate la știri și în filme: mașini străine, semafoare, calculatoare și telefoane fără butoane și fir, niște patiserii numite șaormerii, niște clădiri mari cu multe chioșcuri, numite malluri, bani invizibili într-o carte de vizită, scări care te urcă singure, uși care se deschid singure, trotinete care merg singure. În mijlocul lor va sta el, singur. Sau nu chiar, că o să-l aibă pe Mâțu, care acum toarce și nici măcar nu încearcă să plece. Când vor ajunge afară o să-i ia conserve din alea scumpe, Purina Gourmet Gold, cum a văzut în reclame. Statul i-a dat lunar jumătate din salariul minim pe economie, iar el a păstrat multe din aceste jumătăți. O să se descurce câteva luni și-o să vadă și care-i treaba cu fratele lui Sibică. Dar mai întâi o să atingă copaci! Toți copacii din București și frunzele și ghimpii lor îi vor simți mâna, și iarba și florile și apa și peștii din lacuri, câinii vagabonzi, porumbeii și gâștele din parcuri, melcii și râmele după ploaie. Tot ce e viu și nu e om va simți mâna lui Dănuț.
— Vișan Dănuț!
— Aici!
După ce e trecut prin patru uși, lui Dănuț i se dau 200 de țigări, o pereche de blugi de o mărime mai mare, o pereche de adidași care-l strâng, un tricou pătat, o cămașă fără un nasture, actele și un portofel fără niciun ban. În afară de acte, niciunul dintre aceste lucruri nu este din cele cu care a intrat. I se mai dă și o sacoșă în care să-și țină motanul. E o zi călduroasă de iunie, iar Dănuț o știe abia când iese în prima curte interioară. O pereche de adidași fără tălpi atârnați pe un fir de tensiune îi confirmă că adie o briză pe care el încă nu o simte. Când trece prin a doua, i se face frică și îl mângâie pe Mâțu, care stă liniștit în sacoșa de rafie. Gardianul îi deschide cu cartela ultima poartă și Dănuț pășește pe trotuar în soarele orbitor ca un vârf de țigaretă Snagov. Atât de orbitor încât nu-i poate vedea pe cei doi tineri care-l privesc dintr-un Subaru Forester. Fata își agită piciorul stânga-dreapta și respiră rapid. Atitudinea băiatului spune că ar vrea să fie în orice alt loc în afară de acesta.
— El e! E ars pe braț, cum a spus și comandanta, dar îl recunosc oricum. A îmbătrânit, dar are aceeași privire.
Băiatul, care nu a oprit motorul, zgârie ușor pielea de pe schimbătorul pus pe liber.
— Mă, Irina, nu știu dacă-i o idee bună. A stat douăj dă ani închis. Uită-te la el! Arată ca un animal! L-a ucis pe taică-tu… Dacă-ți face ceva?
Fata își menține privirea fixată, de parcă nu a auzit nimic în afară de și-ai făcut la fietiță, la fietiță, la fietiță.
— M-auzi?? L-a ucis pe…
— M-a salvat de taică-miu!
— Da, da’ doar noi știm asta. Noi și el, care nu arată… Adică uită-te și tu cum arată!
Un bărbat de vreo șaizeci de ani trece pe trotuar șchiopătând și ținând la piept o pungă de rafie. Pe față și pe mâini cicatrici lucesc în soare. Răsuflă cu dificultate și se lasă mai pe călcâi, de parcă l-ar deranja adidașii. Se uită speriat la mașinile de pe stradă și se ține aproape de zidul închisorii.
— Irina, nu!
Fata deschide portiera și-l strigă din spate:
— Domnul Dănuț? Dumneavoastră sunteți domnul Vișan Dănuț?
Bărbatul în vârstă se uită la fata speriată și scapă punga din mâini. O pisică portocalie se cațără pe zidul închisorii și-l sare. Bărbatul o ia la fugă și nu se oprește până în primul parc. La picioarele Irinei o briză aduce o sacoșă de rafie cu noul sortiment Milka.
