Povestire scrisă de Dinu Marina, aleasă de Ștefania Mihalache la Creative Writing Sundays, pe 1 octombrie 2023, la tema: o povestire în care twist-ul este introdus prin propoziția: „Și, deodată, cineva bate la ușă”.
În dimineața asta, soarele a răsărit. Lucrul s-a întâmplat independent de trezirea lui la sunetul sacadat al interfonului.
O agresiune minimalistă și impersonală formată din două tonuri alternante, pentru trei secunde. Apoi o secundă pauză și din nou cele două tonuri alternante. Secunda de pauză este importantă, reduce agresivitatea intruziunii și dă posibilitatea mentală a opțiunii, a alegerii. Secunda de liniște creează, protejează proiecția mentală că agresiunea este temporară, că în orice moment ea se poate opri de la sine și lucrurile se vor întoarce la pacea anterioară întreruperii. O secundă de liniște creează întotdeauna spațiul introspecției și percepția opțiunii.
Ajunge la interfon după a treia succesiune de tonuri. Ridică receptorul. „Curierul, cu Mâine”, aude în receptorul de plastic. Apasă pe butonul zero, trage zăvorul și crapă puțin ușa, de o palmă. Așteaptă. După trei minute, aude curierul ieșit din lift și gâfâind până la ușa întredeschisă. Bate de trei ori, face pauză o secundă, și mai bate de trei ori.
Îi deschide ușa larg, ultimul pas în ritualul primirii.
Curierul are o constituție masivă, înalt, lat, cu o burtă imensă și puțin adus de umeri. Îl invită înăuntru printr-un gest. Curierul pășește timid peste prag. Odată intrat, privește roată și întreabă timid, „… unde doriți?”. În spatele ușii, între toc și mobila din hol e un spațiu de un metru. Îi arată cu mâna locul. Curierul închide ușa, lucru care îi permite ca împreună cu burta masivă să ocupe locul indicat de destinatar; se așază către acesta cu fața iar cu spatele se lipește de mobilă. Își îndreaptă școlărește haina de puf și ridică puțin centura pantalonilor. Își lipește mâinile de corp, solicită din privire atenția destinatarului, apoi trage aer în piept și declamă prelung și baritonal:
„Mâine vine!”
Face pauză o secundă în care se realimentează cu aer. Caută din nou cu privirea aprobarea destinatarului, apoi își relaxează brațele și face timid un pas de lângă mobilă, deschide ușa și iese. Din prag se mai uită o dată prietenos la destinatar, apoi se întoarce și pleacă hotărât către lift.
Așteaptă să intre curierul în lift, închide ușa și se uită la ceas. Deși are obiceiul să ajungă în ultimul moment sau să întârzie la cele mai importante întâlniri, acum timpul rămas e tocmai confortabil.
Costumul este pregătit de cu seară. Singura cravată pe care o are atârnă dintr-un buzunar, cu nodul gata făcut. Se îmbracă încet. Se privește în oglindă, apoi se duce la birou și pune mâna pe hârtii. Mâna e transpirată. Își șterge palma pe interiorul sacoului, și o întinde din nou spre hârtii. Ezită câteva secunde, apoi le apucă hotărât.
*
E căldură. Palmele îi transpiră din plin. Soarele e sus, nori nu sunt.
Comisia se află pe podiumul înalt de un metru. Fiecare membru are în față o masă simplă, de lemn. Nu există față de masă, tuturor li se văd gleznele îmbrăcate în șosete negre, regulamentare. În fața podiumului e o mică mulțime, dacă gândirea permite acest oximoron. Sunt ceilalți corespondenți, îmbrăcați protocolar, ca și el. Alții sunt probabil prieteni aduși de aceștia, iar restul micii mulțimi o reprezintă publicul adevărat. La stânga podiumului încep cele trei benzi transportoare. La capetele lor, mașinăriile gri, metalice străpung gardul de sârmă și au capătul în afara împrejmuirii. Acolo afară, în fața mașinăriilor, e o altă mică mulțime; acolo oamenii sunt mai puțin atenți la Comisie și mult mai atenți să nu le intre cineva în față în micile cozi pe care le formaseră la ieșirea fiecărei mașinării.
În gardul de plasă, care separă adunarea dinăuntru de cea de afară, mai există două intrări păzite de agenți, una în spatele comisiei, și alta, pe unde intrase și el, în partea opusă benzilor transportoare. La această intrare se află o poartă detectoare de metale și agenții de pază au și câini antrenați în depistarea oricăror substanțe periculoase.
Mai departe, se află alt cordon de pază cu agenți, după care, pe un dâmb, se află o altă mică mulțime gălăgioasă. Este organizată în rânduri, în primul rând fiind cei mai gălăgioși membri, cu pancarte, toate scrise suficient de mare încât se pot citi de aici.
„Nu mai tăiați copacii!”
„Nu mai scrieți la un rând jumate!”
Unul dintre protestatari e la bustul gol, și poartă pe piept o pancartă scrisă probabil cu vopsea roșie și agățată de piept cu capse înfipte în piele.
„Nu mai scrieți atât!”, scrie pe ea.
Mai departe și aparent neafiliată acestui grup, mai e o protestatară cu o pancartă pe care o flutură deasupra capului:
„Nu mai folosiți perfectul simplu!”
Atenția i se îndreaptă din nou la masa consiliului, unde, din teancul de la dreapta, primul membru tocmai a mai luat un manuscris. Pulsul i se accelerează din nou. De la distanța asta, nu poate să își dea seama dacă e al lui.
Primul membru privește coperta cu atenție. Întoarce coperta, prima pagină, apoi a doua. Când ajunge la a treia, se încruntă nedumerit. Răsfoiește nervos restul paginilor, apoi se întoarce la pagina care l-a nedumerit.
Acum știe că e manuscrisul lui. Palmele lui umede au devenit ude. Privirea și auzul se ascut și se concentrează asupra primului membru al comisiei. Pulsul se aude în urechi. Două pocnete urmate de o pauză de o secundă, și din nou.
Membrul comisiei duce mâna la buzunarul din interiorul sacoului și scoate de acolo o riglă. Deloc grăbit, măsoară pagina pe lungime, ținând manuscrisul în mână. Apoi așază manuscrisul pe masă, îl întinde bine cu palma și măsoară și lățimea. Apoi, ezitant, reticent, ascunde rigla în interiorul sacoului și continuă să examineze celelalte pagini.
Manuscrisul a ajuns la ultima și cea mai importantă masă – Președintele Comisiei. Pe copertă, are câte o ștampilă de la cei trei membri anteriori. Fără să se grăbească, Președintele examinează îndelung fiecare pagină, apoi închide manuscrisul și privește coperta preț de câteva secunde. Ia ștampila din fața lui, o presează ritos pe copertă, apoi ridică manuscrisul deasupra capului.
Pulsul din urechi a devenit înnebunitor. Pauza de o secundă dintre perechile de bătăi nu-i mai creează nici percepția opțiunii, nici răgazul introspecției. Ridicatul manuscrisului deasupra capului e cea mai înaltă și rară formă de apreciere pe care Comisia o poate acorda. Câmpul lui vizual mai cuprinde doar spațiul imediat manuscrisului. Dar și acolo există mișcare. Președintele Comisiei s-a ridicat în picioare și întinde o mână către mulțime, cu palma întinsă în plan vertical. E clar, îl invită pe podium. Predă manuscrisul din mâna cealaltă unui funcționar care aștepta deja. Funcționarul se așază cu manuscrisul la o măsuță mai joasă decât podiumul și verifică cu o lupă ștampilele de pe copertă.
Până la podium sunt vreo douăzeci de metri. Îi parcurge împleticit, cu tunelul vederii îngustat la dimensiunea palmei întinse de Președinte. Își șterge mâna dreaptă compulsiv de pantaloni, la fiecare pas. E tot udă. În sfârșit, ajunge lângă Președinte. Acesta îi strânge mâna scurt, și îi adresează un zâmbet distant. Apoi se așază la loc la masa lui și începe să citească următorul manuscris.
Coboară de pe scenă împleticit, se îndepărtează tot la douăzeci de metri și se întoarce din nou către podium. Abia acum, funcționarul care studia ștampilele cu lupa semnează ceva într-o condică apoi se ridică cu manuscrisul său. Banda transportoare a mașinăriei celei mai îndepărtate de Comisie se pune în mișcare. Pulsul, care nu mai face pauză de o secundă între perechile de bătăi, se amestecă în urechi cu zgomotul mașinăriei trezite. Nu mai văzuse niciodată pusă în funcțiune Acea Mașină. Poate doar cei mai bătrâni, cei Foarte Bătrâni, să fi trăit această experiență.
Funcționarul așază manuscrisul cu indiferență pe bandă, care îl duce încet către intestinele mașinăriei. De cealaltă parte a gardului, în fața mașinăriei s-a produs o busculadă. Oamenii se împing să formeze o coadă la capătul ei, unde a apărut un funcționar. Un bătrân înalt și uscat reușește cumva să își asigure primul loc la coadă.
Manuscrisul dispare în interiorul mașinăriei, al cărei zgomot se modifică pentru puțin. Apoi, pe partea cealaltă, într-un acvariu de sticlă aflat în spatele funcționarului, mașinăria depozitează fulgi de hârtie albă, nu mai mult de câțiva pumni. Fiecare fulg are dimensiunea precisă de 4 x 2 milimetri. Mașina mai toarce de câteva ori apoi se oprește. Funcționarul are un polonic alb. Bătrânul din capătul cozii îi înmânează o bancnotă funcționarului și desface larg o pungă de plastic. Funcționarul coboară polonicul alb în acvariu, îl umple ras și îl golește în punga bătrânului. Îmbrâncit de cei care vor să ajungă în față, bătrânul iese din rând. Se oprește la câțiva metri, apoi desface punga, pescuiește cu mâna câțiva fulgi de hârtie, pe care-i bagă în gură. Fața i se umple de o bucurie luminoasă. Pentru un moment, pare pierdut undeva, într-o meditație fericită, din care își revine repede, se uită îngrijorat în jur, înnoadă punga și o ascunde precaut în geaca ponosită. Pleacă.
*
Se pregătește să se culce. În acel moment, interfonul își începe spasmele nervoase. Ridică receptorul. „Curierul”, aude. Apasă butonul și în cinci minute curierul bate la ușă. Îi deschide. Curierul nu mai intră cu totul, doar își strecoară capul prin ușă, inspectează cu atenție holul și ce poate vedea din casă, apoi îl privește prietenos și declamă în șoaptă: „Mâine vine!”. Apoi închide ușa și pleacă.
Se întoarce la birou, șterge o propoziție și scrie în loc „Arta este procesul de reconciliere cu absurdul”. Recitește. „Data viitoare o să las două pagini albe”, își spune, și zâmbește mulțumit.
