Povestire scrisă de Doina Gecse-Borgovan, aleasă de Maria Manolescu Borșa la Creative Writing Sundays, pe 23 aprilie 2023, la tema: o povestire care să înceapă cu cuvintele „Totul a început atunci când”.
Totul a început atunci când îi agățam cămășile proaspăt călcate în șifonier. Cinci. Toate cu dungulițe albastre. Gândul mi s-a format limpede în minte, ca o mărgică sidefie. Ca o bomboană pe care am simțit-o în gură, umflându-mi falca dreaptă. Am plimbat-o cu limba de la dreapta la stânga. Nu dispărea, nu se micșora, rămânea cu mine și mă uimea teribil. S-a născut din nimic, parcă. Nu mai vreau să trăiesc așa. Vreau să plec, să-l las, să desființez tot ce înseamnă viața mea de până acum, de până azi dimineață.
*
Mă întorc și-l privesc. Stă întins de-a curmezișul în patul pe care-l împărțim de douăzeci și doi de ani. Cu telefonul în mână, aruncând din când în când o privire blazată spre televizorul pe care îl pornește din reflex imediat după ce se întoarce acasă de la birou. Îl mai iubesc? L-am iubit vreodată? Dar el pe mine? Ce de întrebări pe care nu mi le-am pus niciodată până acum!
Gândul meu proaspăt și surprinzător persistă, mă însoțește și în bucătărie, și pe balcon, rămâne acolo, mic, tare și compact tot weekendul. De parcă dintr-odată îți dai seama că ți-a crescut al șaselea deget la o mână. Te uiți la el și nu știi de unde a apărut, încerci să-l tragi, să-l îndepărtezi, dar el rămâne încăpățânat și lipit de tine. Te obligă să-l accepți. E al tău, e parte din tine.
Deci asta simți când se încheie o relație? Un pocnet sec, de parcă ai călca în pădure pe un vreasc uscat. Un sunet ce vine cu o senzație fizică de ușurare.
Îmi analizez viața cu curiozitatea unui anatomopatolog. E ultima noastră duminică împreună. E ultimul prânz pe care-l pregătesc. E ultima oară când ieșim la cumpărături. E ultima oară când stingem veiozele din dormitor. E ultima oară când dormim împreună. El nu știe. El nu bănuiește. El nu găsește nimic suspect în tot ce fac. Iar eu fac tot ce am făcut vreme de douăzeci și doi de ani. Doar că știu că e ultima oară. Pentru mine, pentru el, pentru noi.
Mă comport ca un ucigaș care-și premeditează fiecare mișcare. Nu simt emoție. Doar o hotărâre calmă și lucidă. Dorm bine și mă trezesc odihnită. Mă uit la el cum se pregătește să plece la birou. Nici măcar nu sunt nerăbdătoare. Sunt rece și calculată. Îmi beau cafeaua, mă uit pe Facebook, aștept să aud ușa de la intrare închizându-se în urma lui.
Am aceeași pieptănătură din anii de liceu. Păr lung până la umeri și drept, cărare pe mijloc. Am încărunțit în ultima vreme, dar vopsitul mi s-a părut o corvoadă prea mare. În definitiv, de ce ar trebui să-mi ascund vârsta? Am 49 de ani. Nu înțeleg de ce mi-ar fi rușine că îmbătrânesc. El îmi spune că semăn cu fata de fum din povestea lui Vladimir Colin, preferata lui în copilărie. Nu-l deranjează părul meu cărunt. Nici pe mine. Sunt ani mulți de când nu mai încerc deloc să fiu cochetă. Înaltă, slabă, cenușie. Ca viața pe care o trăiesc. Sau pe care o trăiam până alaltăieri. Cu foarfecele pe care îl folosesc ca să-mi tund mușcatele de pe balcon, îmi scurtez bretonul. Reușesc să-l tai destul de drept. De sub el, parcă pleoapele mele par mai puțin lăsate. Schimbarea mă ia prin surprindere, parcă am întinerit un pic.
Vreau să pornesc la drum fără reziduuri care să-mi trezească amintiri, nostalgii sau regrete. Zborul cu avionul fără bagaj de cală te învață să-ți calculezi cu precizie strictul necesar pentru câteva zile, care încape într-un rucsac de 40 x 30 x 20. Dimensiunile acceptate de compania de zbor Wizz Air. Atâta doar că eu de data asta plec cu trenul.
Scot de la bancomat cinci mii de lei din economiile comune. Îmi șterg contul de Facebook. Îmi arunc cartela din telefon. Las cheile apartamentului în cutia poștală. Să fii indisponibil a devenit un lux în ziua de azi. Iar eu vreau să fiu complet indisponibilă pentru viața mea de până ieri. Mă simt liberă, proaspătă, ușoară. Ca un ou cu coaja albă, intactă.
Gara arată total diferit de ce-mi amintesc. E curată și pustie. Sunt automate peste tot. Pentru bilete de tren, pentru cafea, pentru sandviciuri, pentru suc. O să mă urc în primul tren. Cumpăr un loc la clasa a doua la Intercity de Brașov, care pleacă de la linia 2 în douăzeci de minute. Și biletul arată altfel decât îmi aminteam. În locul cartonașului galben cu gaură la mijloc, primesc acum un soi de bon de supermarket. Cu cod QR și cu tot felul de informații tipărite cu litere mărunte.
Sunt cel puțin zece ani de când n-am mai călătorit pe calea ferată. Vagoanele sunt totuși neschimbate. Ponosite, murdare, mirosind a pilitură de fier și a aer stătut. Îmi urc rucsacul pe raftul de bagaje și mă așez la geam. Când trenul se pune în mișcare, în compartiment intră un domn în vârstă. Mic, adus de spate, grăsuț. Vagonul se leagănă greoi pe șine, iar el se dezechilibrează, nu reușește să-și așeze valiza sus, deasupra banchetei. Mă ridic să-l ajut.
― Of, domnucă, tare grea-i bătrânețea! mormăie și se așază oftând din rărunchi.
N-am chef să-i răspund, nu vreau să fac conversație, vreau să călătoresc în tăcere. Vreau să mă ducă trenul, să nu mă gândesc la ce o să fac când o să cobor. Să mă cercetez cu atenție, ca să-mi dau seama ce simt. Mi-e frică, regret, vreau să mă întorc? Sau, din contră, merg înainte, întorc spatele, mă gândesc doar la ziua de mâine.
Trag cu ochiul la tovarășul meu de călătorie. Poartă un pulover gri, tricotat, de sub care se ițește gulerul unei cămăși albe, ușor tocite, dar curate. Își ține mâinile în poală. Pare resemnat cu muțenia mea, iar după prima tentativă de a lega o conversație mă lasă în pace.
Până la Câmpia Turzii trenul nu oprește deloc. Îmi plac dealurile dintre Cluj și Turda. Domoale, vălurite, ca o mare încremenită. Iar acum că e primăvară, verdele lor crud mă hrănește, mă împrospătează. E ca un semn că noua mea viață va fi armonioasă și plină de culoare. Cel puțin așa îmi place să cred. Acum îmi pare rău că am fost așa de acră cu moșulică ăsta cu aer blajin. Își ține în continuare mâinile în poală și-și împletește degetele într-un gest care-mi aduce aminte de tata. Și de o călătorie pe care am făcut-o amândoi acum mulți ani, când eu eram studentă și el încă era sănătos.
― Unde mergeți? îl întreb pe bătrân și-l văd că se luminează la față.
― Apoi, domnucă, am umblat pe la doctori, am stat în spital. N-aș fi vrut să vin până la Cluj dar m-o bătut fiică-mea la cap. Cică la noi la Copșa Mică nu-s medici buni. Că la Cluj sigur o să-mi afle baiul. No, apoi, nu mi l-or aflat. M-or ținut internat degeaba cinci zile. Amu mă duc acasă și mă întorc după Paști. Că trebuie să-mi mai facă oareșce analize.
― Multă sănătate vă doresc.
― D-apoi, cum a vrea Cel de Sus. Că noi oamenii nu avem nicio putere în fața lui. Dar dumneavoastră unde v-ați pornit?
Uite întrebarea de care mi-era frică. Și motivul pentru care nu vreau să fac conversație. Povestea mea abia acum se încheagă, iar eu încă n-am avut timp să mi-o formulez în minte. Cine sunt eu, cea din tren? Ce să-i răspund? Că mi-am părăsit soțul și casa după douăzeci și doi de ani? Că am luat hotărârea asta acum două zile și că am plecat pur si simplu? Cine să creadă asemenea enormități? Cine se comportă așa iresponsabil? Nu, nu pot să-i spun adevărul.
― Mă duc la Mediaș, la o mătușă. E bolnavă și o să stau cu ea câteva zile.
De unde îmi iese răspunsul ăsta, nu știu. N-am pe nimeni la Mediaș, de fapt, nu mai am pe nimeni nicăieri. În afară de familia soțului și de niște veri de-al doilea cu care nu prea mai țin legătura. Dar pentru că am spus că mă duc la Mediaș, decid că acolo o să cobor. De unde a apărut această nouă eu care nu se îndoiește, care ia hotărâri așa de ușor și de natural? Dar pentru că-mi place de ea, o s-o ascult. O să fac ce spune. Între timp, bătrânelul a căpătat viteză, în contratimp cu trenul care parcă se târâie legănat pe șine. Povestește despre grădină, despre vecini, despre fiica lui plecată în Anglia de cincisprezece ani. Îl ascult cu jumătate de ureche, dau din cap, aprob. Conductorul intră să ne controleze bilete.
― Nu vă supărați, la ce oră ajungem la Mediaș?
― Ora anunțată e 14:40, doamnă. Asta dacă nu are întârziere. Deocamdată suntem în grafic, dar vedem pe parcurs.
Ce o să fac la Mediaș? Habar n-am. Îmi tot pipăi bretonul. E ca un scut ce-mi acoperă fruntea pe care am purtat-o liberă și la vedere vreme de treizeci de ani. În spatele lui sunt alta și mă bucur că am decis să-mi schimb freza. Și viața. Colegul de compartiment pare că m-a întrebat ceva și așteaptă un răspuns, pentru că mă tot privește ușor iritat.
― Mai e poluare la Copșa Mică? întreb ca să umplu tăcerea stânjenitoare.
Ohoho, ca și cum am rostit o formulă magică. Dinspre bătrân se revarsă un șuvoi de cuvinte. Despre fabrica de negru de fum care s-a închis după ‘90, despre șomaj, despre hoții ăștia ordinari care ne conduc de treizeci de ani, și care se gândesc doar la propriile buzunare. Și dacă am merge împreună până la Mangalia am putea continua discuția. Sau, mă rog, monologul, pe care îl întrețin dând din cap și rostind câte un aha! din loc în loc. Ca un foc pe care nu-l lași să se stingă și mai pui câte o surcică pe el.
După ce trecem de Blaj, omul se oprește din vorbit și se tot foiește pe canapeaua îmbrăcată în mușama maronie. Se pregătește să coboare. Îl ajut să-și dea valiza jos.
― Domnucă dragă, eu vă doresc multă sănătate, dumneavoastră și mătușii.
― Și eu vă doresc numai bine, să vă găsească doctorii diagnosticul și tratamentul!
După Copșa Mică, următoarea stație e Mediaș, iar trenul, miraculos, nu are întârziere. Cobor și simt că mă îmbată libertatea asta nelimitată pe care am dobândit-o fugind de acasă, din viața mea monotonă, banală și confortabilă. Pot să fac ce vreau, să mă duc unde vreau, fără să întreb dacă am voie sau dacă se cade.
M-am măritat devreme, în ultimul an de facultate. Din casa părinților m-am mutat în cea a soțului. Am fost mereu docilă, ascultătoare, am făcut ce se așteptau ceilalți de la mine. Soție bună, colegă bună, profesoară conștiincioasă. Fată de treabă.
*
Aud telefonul care sună insistent. Nu se oprește. Va trebui să mă ridic până la urmă.
― Totuși, unde ești, de ce nu răspunzi?
― Ți-am explicat frumos că am nevoie de vreo două ore, ca să termin textul pentru duminica viitoare la curs. Te-am rugat să mă înțelegi!
― Băi, chiar mă exasperezi cu joaca asta a ta de-a scriitoarea. Maică-mea te așteptă de la 11 s-o ajuți la frământat. Serios acuma! O să te faci scriitoare la pensie. Sun-o înapoi că e înnebunită de grijă. Și lasă naibii prostiile alea! Mai avem și cumpărături de făcut.
Poate n-o să termin povestea asta niciodată. Și poate nici la curs nu mă mai duc. Dar înainte să plec la soacră-mea îmi sun coafeza, să mă programeze la un tuns și neapărat la un vopsit.
