Povestire scrisă de Andrei Gogu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 10 aprilie 2022, la tema „o scrisoare de dragoste eficientă”.
Magda, iubito, eu sunt, Sebastian.
Sper să-mi recunoști scrisul. Nu am mai scris de mult pe hârtie, dar cred că e la fel (de urât). Plicul ar fi trebuit să fie sigilat. Dacă nu l-ai găsit așa, înseamnă că Șopârlă, cel care ți l-a dat, a citit scrisoarea. Nu e o poreclă, ăsta-i numele lui de familie. E inofensiv, dar nu-l invita în casă. Spune-i să aștepte afară și dă-i, te rog, ceva de mâncare, poate și vreo haină mai veche de-a mea și niște bani. 100-200 de lei, cât ai mărunt prin casă. I-am promis că o să-i dai ceva fiindcă ți-a adus-o. Săracu’, se uita la mine cu milă, de parcă nu mă credea atunci când i-am spus. Îți mulțumesc și îmi pare rău de posibila sperietură. Știu că Șopârlă nu-i cel mai arătos om. După ce-i dai, așază-te și continuă să citești, scumpa mea. Sau, și mai bine, ia un Bolt și citește în drum spre mine. Sunt internat la Obregia, pe secția doctorului Toma. Nu știu ce ți-au spus ai mei, dar, din moment ce nu ai venit până acum, mă gândesc că numai prostii. Tu ai puterea legală de a mă scoate de aici. În rândurile care urmează mă văd nevoit (deși nu știu de ce) să te conving că s-a comis o greșeală enormă.
Dacă plicul e deschis, îmi pare rău că intimitatea noastră a fost împărtășită cu un străin. Nu am avut altă cale de a te contacta. De pix, hârtie și plic mi-a făcut rost tot Șopârlă. Nu am acces la telefon, ceea ce cred că e o încălcare a dreptului meu, dar de fiecare dată când le spun asta mă simt ca tipul ăla din reclamele din anii 2000: „Știți cine sunt eu? Sunt cetățean european și am drepturi!”. Mi se răspunde cu: „E pentru binele dumneavoastră.”. Doamne, iubito, o grămadă de clișee din filmele cu instituții psihiatrice sunt adevărate. Aici intri sănătos și ieși dement sau nu mai ieși niciodată. Așa mă simt și eu. Am atâtea să-ți spun și îmi pare rău dacă vor părea ca o avalanșă de detalii, dar în aceste două săptămâni m-am simțit ca într-un film prost bugetat. Mă simt deznădăjduit și aproape disperat de faptul că sunt în situația de a-i convinge pe toți cei din jurul meu că nu sunt nebun. Simt că pășesc în toată previzibilitatea unei astfel de situații. Te zbați să spui că nu ești nebun și tocmai de aceea pari nebun. Voi încerca să nu mă zbat, să ies din toate clișeele pe care le-am văzut în filme și le-am citit în cărți. De aceea i-am dat scrisoarea lui Șopârlă, care evadează des din Obregia și mereu se întoarce după vreo două zile în care i se face foame. Nu am acces la internet, la poștă, la niciun mijloc de comunicare cu exteriorul. Dacă l-aș fi rugat pe doctorul Toma să-ți dea el scrisoarea, cu siguranță ar fi citit-o și ar fi adăugat-o dosarului meu.
Totuși, cel mai dureros e că sunt (sper că nu) nevoit să te conving și pe tine de sănătatea mea psihică, pentru că pe părinții mei am eșuat. Când m-au internat aici, plângeau și erau în mod evident foarte afectați. Nu înțeleg cum o vizită obișnuită a lor la noi s-a transformat într-una cu plânsete și cu escortarea mea la Obregia. Tu nici nu apucaseși să ajungi acasă și ei plângeau și voiau să mă ducă la nebuni. Am încercat totul: i-am întrebat de ce, i-am rugat să fie raționali, să te așteptăm să vii, am vrut să mă împotrivesc fizic, dar lacrimile mamei m-au înmuiat și am zis s-o liniștesc. Ai văzut și tu că te-am sunat de vreo zece ori și ți-am lăsat o grămadă de mesaje, dar până să-mi ia cei de la recepție telefonul nu ai răspuns. Cum nu mă știu deloc un om violent (nu te-am atins nici măcar o dată pe tine, pe părinții mei sau pe vreun prieten – îmi repugnă și să mă gândesc la asta), îți dai seama că sunt perplex. Încerc să găsesc motivul pentru care am fost internat. M-am gândit că cele obișnuite în astfel de situații ar fi violența fizică asupra cuiva sau asupra mea. Deși știi că am momentele mele nihiliste, că sunt o mulțime de motive pentru care viața asta e nedreaptă (de două săptămâni aflu tot mai multe), că mă informez în legătură cu situația geopolitică și că am fost destul de afectat de invazia Rusiei asupra Ucrainei, nu am nici cel mai mic gând de a mă sinucide.
Non-violența e unul din principiile pe care le avem în comun. Îmi imaginez doar să mă fi întâlnit la Mega Image cu vreunul care să-mi fi strigat în ureche că susține crimele de război ale lui Putin. Poate doar în această situație să fi lovit pe cineva. Repet, îmi imaginez, că nu am găsit niciun fel de urmă pe corpul meu, nici măcar pe falangele degetelor. Dacă aș fi lovit pe cineva, s-ar fi văzut măcar acolo. Și poate aș fi ajuns la închisoare, nu la psihiatrie. Dar eu și părinții mei eram la noi în casă, nu în alt loc. Totul e ilogic. Să fi avut un episod psihotic? Dar când? Că noi beam cafeaua liniștiți în sufragerie și dintr-odată mă trezesc cu ei că plâng și mă îmbrățișează și nu-mi spun ce se întâmplă.
Eu, profesor de română iubit de elevi, amator de psihologie, scriitor. Eu, care citeam Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament pentru a-mi construi personajele din proze, am ajuns la psihiatrie. Cu siguranță va ieși o proză din tot ce mi se întâmplă, dar aș prefera să mi-o imaginez, nu s-o trăiesc. Nu cred că poate fi vorba de vreun fel de amnezie. Am uitat clasificările amneziilor, dar nu cred că o discuție la cafea cu ai mei ar trezi vreo traumă care să declanșeze o amnezie. N-au fost ei cei mai buni părinți, dar nu pot spune că m-au traumatizat într-atât. Nu știu… Nu mă ajută nimeni. Am nevoie să găsesc o explicație ca să nu înnebunesc pe bune. Trebuie să recunosc că privirea doctorului Toma când i-am spus din ce carte citesc eu a fost priceless. Nu a știut ce să spună câteva secunde. Îmi imaginez că așa ar reacționa un ofițer de penitenciar dacă un deținut i-ar spune că și el a fost în trecut ofițer de penitenciar. Nu am continuat ședința după și nu știu când îl voi mai vedea. Am încercat să protestez rațional, dar îmi e frică. Poate că și cea mai mică ridicare a tonului îi va face să mă imobilizeze sau să mă sedeze. Am văzut atâtea filme și am citit atâtea articole încât sunt îngrozit de cât rău mi-ar putea face oamenii ăștia.
De când sunt aici am mai vorbit doar o dată cu ai mei și au refuzat să te dea la telefon. Cică ești plecată?! Unde să fii plecată când soțul tău a dispărut de acasă?! Asta nu-i o întrebare pentru tine. E una care să arate stupiditatea replicii lor. Să nu crezi vreo secundă că mă îndoiesc de iubirea ta, dar nu știu ce s-ar fi putut întâmpla ca tu să nu fi venit după mine până acum. Poate ți-au spus ai mei ceva, poate medicul, nu știu, dar îți pot spune un lucru sigur. Chiar dacă ceva e în neregulă cu mine, deși mă îndoiesc, LOCUL ĂSTA ESTE CEL MAI RĂU POSIBIL PENTRU A MĂ PUTEA ÎNSĂNĂTOȘI. Până și saloanele psihiatrice din Zbor deasupra unui cuib de cuci, din America anilor ’50, arătau mai umane. Iubirea mea, indiferent ce îți spun ceilalți, vreau să știi că aici, unde se presupune că ar trebui să mă vindec sau să capăt un psihic stabil, îmi e foarte rău.
Îți amintești prima noastră întâlnire? Normal că da. A durat nouă ore, de la 18 seara până la 3 dimineața. Mai întâi am băut ceai. Eu, uimit că fata de pe Tinder, cu doar două poze făcute de la depărtare, e atât de frumoasă. Eu, cel care m-am lăsat vulnerabil și ți-am spus totul despre mine tocmai pentru a nu te trezi mai încolo că omul pe care l-ai cunoscut nu e același ca cel de acum. Tu, cea care căutai să mă testezi, speriată că te-ai putea atașa de altcineva după atâta timp. M-ai testat când mi-ai spus că mergi la biserică: eu ți-am spus că sunt ateu, dar că înțeleg nevoia oamenilor de religie și că toate au învățături pe care le putem prelua și în viața laică, că ele construiesc o idee de comunitate în care îi poți da „bună ziua” unui străin fără să te considere dement. Bineînțeles că eu foloseam ideile lui Alain de Botton, dar na, erai (și ești) inteligentă și superbă. Aveam de gând să mă folosesc de orice pentru a obține o a doua întâlnire. M-ai testat când mi-ai povestit o grămadă de întâmplări de la casa tatălui tău de la țară. Ai crezut c-o să-mi fie scârbă de cum vâna el șobolani cât pisicile sau că o să mă sperii de cum rupeai aripile muștelor și torturai gândacii. Pe scurt, că o să am fițe de bucureștean, pentru ca după să afli că am copilărit la țară, unde mă băteam cu ceilalți copii pentru ciupercile albe de pe grămezile de gunoi de la marginea satului, unde furam animale din plastic și le vindeam celorlalți copii pe gogoși cu gem, unde mă scufundam în Borcea și îmi băgam degetele în mâl, să m-apuce racii, pe care apoi îi torturam și îi frigeam de vii pe plită. M-ai testat atunci când ne plimbam pe Iuliu Maniu și te-ai oprit să vorbești cu un gândac uriaș. Te prefăceai că e un vecin din cartier. Ai crezut că o să mă sperii și o să fug, eu, care vorbeam și dădeam nume copacilor și rațelor și stâlpilor și tuturor lucrurilor nenumite. Te-am așteptat răbdător să schimbi câteva vorbe cu el, i-am dat și eu „bună ziua”, ba chiar am vrut să dezbat cu el viața în aer liber. Ne-a bufnit râsul. Deși îți era frică, m-ai lăsat să te sărut prima oară tocmai fiindcă simțeai cum tremur. Normal că o făceam. Erai prima femeie cu care puteam vorbi zile întregi, prima femeie-povestitor pe care o întâlnisem. Felul cum îți schimbai vocea și imitai fiecare om din viața ta mă făcea să vreau și eu să fiu unul dintre ei. O întâlnisem pe fiica lui Robin Williams, o sărutasem pe fiica lui Robin Williams, m-am plimbat de la un capăt la altul al Bucureștiului cu fiica lui Robin Williams și am povestit zile întregi cu fiica lui Robin Williams până să fac dragoste cu fiica lui Robin Williams. Când l-am întâlnit pe tatăl fiicei lui Robin Williams, un mecanic CFR din Galați, i-am mulțumit cu toată căldura din îmbrățișarea mea că a crescut o fiică a lui Robin Williams.
Doar aceste amintiri cu tine (și multe altele) m-au ținut sănătos în ultimele două săptămâni, iubirea mea.
Îți amintești romanul grafic despre care ți-am vorbit în a doua întâlnire? Aici, de Richard Mcguire. Să ne imaginăm o cameră de luat vederi cu memorie infinită, așezată pe un trepied, cu obiectivul fixat asupra unui singur loc, dinainte de formarea vieții de Pământ și până la înghițirea lui de Soare, multe miliarde de ani mai târziu. Camera aceasta filmează tot ce se întâmplă, dar doar în acel loc. Dacă nu am ține cont de cronologie și am selecta instantanee la întâmplare din această lungă filmare, ce am vedea? În acel loc au făcut dragoste doi neandertalieni acum 50 de mii de ani. Tot acolo un Telmatosaurus a murit în nisipuri mișcătoare acum 70 de milioane de ani, un boier român a semnat actul prin care dăruiește 120 de romi mănăstirii din apropiere acum 300 de ani, un român s-a ascuns de creditorii săi turci în tufișurile din acel loc acum 500 de ani, supraviețuitorii războaielor încălzirii globale vor planta liziere de salcâmi pe acel loc, pentru a stopa deșertificarea, peste 200 de ani de acum, și poate că peste 3000 de ani locul acela va fi un sit arheologic în care vor fi descoperite mormintele comune săpate de nu știu ce federație în urma nu știu cărui război. Într-un singur loc se întâmplă trilioane de miliarde de lucruri pe parcursul existenței acestei planete. Ei bine, știi ce se vede pe camera aceasta în anul 2022, în ultimele două săptămâni ale lunii martie? Un profesor de română sănătos la cap care încearcă să doarmă în timp ce în jurul lui un schizofrenic se preface că vede sfinți, altul că e bunicul său, un depresiv se sinucide cu un pix în gât (sper că nu e cel pe care mi l-a dat Șopârlă pentru a putea scrie asta), un tip cu mintea unui bebeluș desenează cu excremente pe pereți, câțiva plâng încontinuu, iar unul în delir de grandoare se consideră Zalmoxis și-i cere insistent să-l venereze. Când în sfârșit a reușit să adoarmă, profesorul e pipăit de mâini străine. Dimineața, la micul dejun, trebuie să își bea cana de ceai repede până când altul nu-i scuipă în ea ca s-o bea el. La prânz, ciorba e o zeamă păstoasă fără nimic în ea, iar legumele sunt expirate. La cină, carnea e o amintire din timpul celor cu soția lui. Singurul prieten al profesorului e Șopârlă, care nici el nu e bine. De fiecare dată când se enervează repetă fără sens „Dacă-ți spun una, te leșin!”.
Magda, iubirea mea, dacă am o afecțiune de orice fel de care eu nu știu, ăsta nu e locul în care să mă pot vindeca. Te rog scoate-mă de aici. Vorbește-mi. Nu știu cât mai rezist până când o să mă îmbolnăvesc de-adevăratelea.
Soțul tău „animist”,
Sebastian
Sub un platan din curtea spitalului Obregia, un bărbat în pijamale în jurul vârstei de 40 de ani îi întinde un plic unuia de 55 în halat.
— Cum ne simțim? Mai sărim azi gardul?
— Nu, domnu’ doctor, că n-am ce să mănânc acolo și mă mușcă câinii!
— Ce să-ți fac eu, măi Șopârlă, măi? Ia, să-ți iei de la chioșc o pereche de papuci că i-ai rupt p-ăștia.
— Săru-mâna! Ce să fac, domnu’ doctor, dacă sor-mea și-a luat mâna după mine și nu mă mai primește? Eram plecat de mult. Un acoperiș să fi avut și eram om la casa lui!
— Nu mai vine să te ia, ă?
— Nț! Nu mai vine nimenea după mine. Nu mai vine nici după Seb.
Bărbatul mai în vârstă dă să plece. Cel în pijamale se scarpină în barba murdară de parcă ar căuta ceva și-l strigă să aștepte.
— Da’, domnu’ doctor, când îi spuneți odată lu’ Seb că pe nevastă-sa a călcat-o mașina?
— Șopârlă, mai m-ai întrebat asta de trei ori și răspunsul a fost la fel de fiecare dată. Când o să fim siguri că n-o să mai leșine.
