MACARA

Povestire de Tudor Antemir, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays pe 1 noiembrie 2015, la tema „o proză scurtă în care să aplicați ceea ce spune Robert McKee în acest capitol din Story: True character can only be expressed through choice in dilemma. How the person chooses to act under pressure is who he is – the greater the pressure, the truer and deeper the choice to character.”

Claudiu o luă la fugă spre cei doi chiar când trupul bărbatului se rostogolea inert de deasupra femeii. Pașii lui foșneau prin stratul de frunze uscate și, auzindu-i, ea se întoarse spre el cu o privire îngrozită, ținând cu ambele mâini un obiect îndreptat amenințător înainte. Nu apucase să se ridice și se târa înapoi, împingându-se în picioare.

— Hai, futu-ți morții mă-tii, spuse ea cu o voce scăpată de sub control. Vino, că te aranjez și pe tine.

Claudiu se lăsă instinctiv pe vine și îi vorbi cât putu de blând. Încă își auzea bătăile inimii ca printr-un stetoscop.

— Nu, nu, liniștește-te, nu-ți fac nimic. Ești bine? A apucat să-ți facă ceva?

O privi intens câteva clipe, apoi își acoperi ochii cu palma și întoarse capul într-un gest teatral. Femeia păru că abia atunci își dădea seama că are fusta ridicată și că e goală de la brâu în jos. Chiloții sfâșiați erau în iarbă, la jumătatea distanței dintre ea și Claudiu, iar dresul era coborât până la glezne, îngreunându-i mișcările. Își trase cu o singură mână fusta în jos, fără să-și ia ochii de pe tânărul care se întorsese cu spatele și se îndrepta acum spre bărbatul care zăcea nemișcat. Îl împunse cu piciorul în coaste de câteva ori, dar omul nu reacționă, așa că se aplecă și, reproducând  un gest văzut în filme, îi atinse jugulara cu două degete. Până să găsească pulsul bărbatului, o auzi pe femeie urlând în spatele lui și se răsuci speriat spre ea. Urletul se repetă încă de câteva ori și Claudiu înțelese că era o descărcare nervoasă, așa că așteptă puțin până să vorbească din nou.

— Electroșocuri, nu? Bună treabă. Ai avut noroc.

Femeia îl privi cu un amestec de scârbă și ură.

— Scuze. Vreau să spun că putea fi mult mai rău. Adică… presupun… a apucat să… Ți-a făcut ceva?

Un zgomot de animal preistoric străbătu aerul și o umbră monstruoasă străpunse fasciculele de lumină pornite din reflectoarele șantierului de lângă parc. Cei doi priviră câteva clipe, buimăciți, la brațul macaralei care se rotea implacabil pe cer și, ca și cum asta i-ar fi adus în sfârșit cu picioarele pe pământ, își căutară în același timp telefoanele. Tânărul îl găsi primul.

— Sun la 112. Bănuiesc că nu ai nimic împotrivă.

— Sun eu. Ce treabă ai tu?

Claudiu zâmbi surprins.

— Ce-i de râs?

— Nimic, iartă-mă, doar că nu mă așteptam să fii așa de hotărâtă după toată chestia asta. Crede-mă, nu vreau decât să ajut.

— Vrei să ajuți? Unde erai acum zece minute, când strigam după ajutor?

Claudiu o privi descumpănit.

— Cred că trebuie să te liniștești.

— Nu-mi spune să mă liniștesc, se răsti femeia. O să mă liniștesc când o să-l văd pe ăsta în pușcărie. Stai cu ochii pe el. Dacă mișcă, îi dai un șut în gură. Bună seara, am fost violată, spuse fata aplecându-se să-și ridice chiloții din iarbă.

Vârfurile incandescente ale țigărilor se luminară simultan și fumul expirat de cei doi se pierdu în aburii care se înălțau din pământ. Copacii dinspre bulevard se colorară în roșu și albastru, iar pe panta întunecată care mărginea parcul începură să danseze conurile galbene ale mai multor lanterne.

— Cam asta e. Ai scăpat. Ochiul ăsta o să ți se vindece în vreo săptămână și nasul nu cred că e rupt.

— Poate tu crezi că i-am mințit la telefon, mai devreme, spuse femeia disprețuitor. N-am reușit să scot electroșocul mai repede. A apucat să mă, să…. Un tremur îi străbătu tot corpul și își feri ochii de privirea bărbatului.

— Îmi pare rău că n-am fost aici să te scap de el, spuse Claudiu după o tăcere destul de lungă.

— Nu e vina ta, dacă m-ai fi auzit mai devreme, l-ai fi oprit, spuse ea tăios. Își îmbrățișă genunchii ca și cum numai așa se putea opri să bată nervos din picioare. Trase adânc din țigară și, după ce expiră prelung, adăugă:

— Nu-i așa?

Tânărul nu mai răspunse, vocile polițiștilor se auzeau deja aproape.

— Crezi că au cum să-și dea seama că l-am mai curentat și după? șopti fata în grabă.

— Cum naiba? N-au cum. Și dacă își dau, spunem că se trezise. Ceea ce probabil că s-ar fi întâmplat, oricum.

— Poate trebuia să-i ridicăm pantalonii? Sau măcar să-i tragem cămașa peste?

— Nu, e bine așa, să fie totul clar.

Copaci de jucărie, mașini de jucărie. O lume de jucărie se desfășoară în liniște la câteva zeci de metri mai jos. Degetele bărbatului se luptă cu postavul gros al cămășii și reușesc să desfacă cei trei nasturi de sus. Se lasă pe spate și fotoliul de vinilin îl primește cu un scârțâit ridicol. Butonează câteva clipe stația de emisie-recepție. Dintr-o servietă cu marginile tocite scoate un sandvici împachetat în staniol și un termos. Își toarnă cafea în capac și se apleacă peste panoul cu butoane luminate ca să se uite în jur. Șantierul e luminat  ca ziua. Cercurile perfecte de lumină de la lămpile de jucărie se întrepătrund. Oameni-păpuși se învârt încoace și încolo în vestele lor fosforescente. Bărbatul știe că nimeni nu se uită spre el. Pentru cei de jos, e un fel de animal uriaș din fier care răspunde uneori comenzilor date într-un microfon. Spre stânga, lumina se oprește într-o linie dreaptă, dincolo de care nu supraviețuiește decât sub forma unui halou fantomatic. Totuși, prin lumina difuză, bărbatul poate să distingă formele misterioase ale parcului. Copaci, tufe, locurile de joacă și, uneori, oameni.

Doi dintre polițiști, un bărbat și o femeie, se îndepărtară împingându-l de la spate pe violatorul încătușat. Cascheta polițistei se agăță într-o creangă și de sub ea se revărsă un păr mătăsos, lung și blond. Claudiu se uită într-acolo străduindu-se să pătrundă întunericul parcului și își ținu un pic respirația când ea se aplecă, în costumul ei croit strâmt pe corp, ca să recupereze obiectul căzut. Cel de-al treilea polițist, care ajunsese lângă tânăr fără ca acesta să-l observe, fu nevoit să repete întrebarea.

— Și dumneavoastră cine sunteți?

— A, scuze, nu eram atent. Eu treceam prin parc și am fost martor la scenă. Am rămas să ajut.

— Treceați așa, pur și simplu, prin parc? La ora asta? Se întâmplă des?

Polițistul simți ezitarea tânărului, care îl privea cu ochi mari, fără să răspundă. Luă o mină îngrijorată și își continuă ofensiva.

— Mi s-a părut mie sau vă plăcea colega?

— Poftim? Nu domnule, eu am vrut doar să ajut, răspunse Claudiu cu jumătate de voce, uitându-se în jur de parcă explicația pentru nedreptatea care i se întâmpla se afla în coroanele copacilor. Privirea i se opri pe macaraua luminată amenințător, ca o uriașă mașinărie de război.

— Un act de identitate se poate? întrebă polițistul.

— Ce se întâmplă, se auzi deodată vocea stridentă a femeii, care se ridicase în picioare din mijlocul unui grup de paramedici. De ce vă luați de el? N-a făcut decât să stea cu mine până ați ajuns.

— Păi tocmai, de salvat mi-ați spus că v-ați salvat singură.

— Dar chiar așa, spuse Claudiu cu ceva mai mult curaj, l-ați arestat deja pe vinovat, ce aveți cu mine?

— Vă spun sincer, spuse polițistul întorcându-se cu spatele la femeie și coborând vocea, nu mi-a plăcut cum v-ați uitat la colega. M-a îngrijorat. Știți cam cât de des se întâmplă – statistic vorbind – ca cineva să fie martor la o scenă de viol? Mai ales așa, din întâmplare. Sau poate nu a fost o întâmplare?

Tânărul pufni și scoase cartea de identitate din portofel. I-o întinse polițistului fără să se uite la el. Acesta își notă datele într-un caiet și îi înapoie dreptunghiul de plastic. Îl fixă câteva secunde cu privirea, forțându-l să se uite în altă parte și deschise gura să spună ceva, dar vorbele îi fură acoperite de scrâșnetele macaralei care se pusese din nou în mișcare.

— Urât mai fac dihăniile astea, spuse polițistul ca pentru el, apoi se încruntă și rămase pe gânduri, privind la cabina mică din vârful mașinăriei. Porni nehotărât în direcția șantierului, dar se opri când echipajul ambulanței îl anunță că e gata de plecare. Se mai uită o dată spre macara, apoi își privi ceasul și se întoarse.

Oameni de jucărie cu probleme de jucărie. Trei oameni mici se văd prin geamul cabinei, abia atinși de haloul șantierului. Un bărbat și o femeie se învârt într-un fel de dans smucit. Dau amândoi violent din mâini, din picioare. Femeia cade și bărbatul se lasă cu toată greutatea pe ea. Omul din cabină soarbe din cafea și se apleacă mai aproape de sticlă. Aburii cafelei se așază pe geam și bărbatul face o grimasă și șterge sticla cu mâneca. Lasă cafeaua deoparte și desface staniolul în care e învelit sandviciul. Al treilea omuleț a rămas nemișcat pe parcursul întregii scene. E ascuns după un tufiș și privește. Ceilalți doi s-au contopit într-unul singur, un mic vierme care se contorsionează pe jos. Bărbatul din cabină mușcă din sandvici și apoi vorbește către el, ca într-un microfon, cu gura plină. Ce-ți mai place să te uiți, pișpiriule. După vreo două minute, viermele de pe jos e luminat de un mic fulger și se despică în două. Omulețul de pe margine o ia la fugă într-acolo. Zgomotul stației de emisie-recepție întrerupe spectacolul ridicol și mut. Omul oftează și se întoarce spre panoul cu butoane.

 

— Sigur nu vrei să vin cu tine la spital?

— Da, sigur, e mai bine așa.

— A, scuză-mă, nu mi-am dat seama, probabil că e… altcineva, spuse tânărul cu o privire nerăbdătoare.

Femeia zâmbi.

— Mulțumesc, Claudiu. M-ai ajutat foarte mult, nu da cu bâta-n baltă acum. Vorbim peste câteva zile la telefon. Dacă mă simt mai bine poate te scot la o cafea. Îți sunt datoare măcar cu atât, știu că m-am purtat urât cu tine. Sper să mă ierți, în clipele astea urăsc pe toată lumea.

Tânărul încuviință și rămase tăcut în timp ce ușile ambulanței se închideau, apoi urmări girofarul cu privirea până când dispăru la un viraj. Pe drumul spre casă, încercă să-și facă ordine în gânduri, dar imagini puternice ca niște electroșocuri îi tulburau simțurile. Văzuse dincolo de carapacea femeii. Voia să pară dură, dar el o văzuse așa cum era cu adevărat, minunat de fragilă. Începu să-și audă din nou inima ca prin stetoscop. Bum bum. Coapsa dezvelită și încordată, încercând să se opună mâinii care o împinge în exterior. Bum. Mâna care strânge violent sânul prin bluză în timp ce cealaltă, cu pumnul strâns, lovește obrazul femeii. Bum bum. Mișcările lente, aproape tandre din cauza efortului, cu care bărbatul, apăsând cu toată greutatea peste trupul ei, îi rupe chiloții folosind doar o mână. Bum. Geamătul deznădăjduit atunci când el reușește să o pătrundă. Bum. Părul dintre picioarele femeii atunci când fuge de el cu spatele. Chiar voise să o ajute, poate că și-ar fi învins frica. Dar era atât de vulnerabilă, atât de grațioasă în neputința ei. Vorba polițistului, statistic vorbind, ce șanse ar fi avut el să mai asiste vreodată la așa ceva?

— Slavă Domnului că s-a terminat cu bine, își spuse în șoaptă. O să trecem peste. O să uităm. Împreună.