Povestire scrisă de Ștefania Miclea, remarcată de Horea Sibișteanu la concursul trimestrial de povestiri: „Mi s-a părut un text foarte duios despre etapele formării unei femei, de la fată la mamă”.
A fost o vreme când mă rugam pentru iertare. Pe atunci nu știam că iertarea nu e ceva ce poți da cum ai da o palmă sau o farfurie de ciorbă, ci ceva de la sine înțeles când iubirea își face culcuș în inimă și crește în lumina ochilor celuilalt. Nu înțelegeam ce înseamnă Dumnezeu, chiar dacă bunica vorbea despre el ca și când ar fi existat, așa că nu pot spune că mă rugam cu adevărat, dar îmi aduc foarte bine aminte că te rugam să mă ierți. Repetam aceleași vorbe pe care le credeam frumoase, pentru că în mintea mea de copil acel „te rog frumos” era frumos prin definiție și nu pricepeam de ce ție nu ți se pare la fel. Poate nu-ți plăcea urmarea, „să mă ierți” părea că te lovește peste față, pentru că închideai ochii și oftai greu. Aerul îți ieșea șuierat printre dinții încleștați și mie mi se făcea imediat frig. Mă trimiteai în camera mea, dar acolo m-aș fi dus oricum, pentru că altundeva în casă nu m-aș fi putut încălzi. Acolo aveam cărțile, perna și o eșarfă de-a ta, dar asta n-ai știut niciodată. Nu i-ai simțit lipsa, dar eu n-am știut niciodată ce simțeai și ai fi putut foarte bine să simți și să nu se vadă.
M-am rugat apoi mult pentru iubire, pentru că citisem undeva că iertarea vine din iubirea pentru celălalt. Eram deja mai mare și începusem să înțeleg ce citeam, la fel cum înțelegeam tot mai bine și ce mi se spunea. N-ai putut niciodată să lași cuvintele să fie ele însele și n-ar fi fost nevoie de atâtea țipete ca să-mi spui a nu știu câta oară că nu e bine ceea ce fac. Iar eu să înțeleg că niciodată nu va fi destul de bine. Acuma știu că nu ai fost doar tu de vină, pentru că ție îți era mai frică de bunicul decât îmi era mie. Nu mi-l amintesc altcumva decât luminat de ecranul televizorului, dar îmi pot imagina și alte seri când mâna în care se afla de obicei o sticlă de bere se ridica goală și apoi se prăvălea asupra ta și a bunicii. Cuțitul pe care ți-l amintești tu e încă în sertarul de jos al bufetului. De acolo nu l-a mai scos nimeni de când bunicul nu mai e.
Am văzut că iubirea nu era de ajuns și atunci m-am rugat pentru putere. Aici se prea poate să mă fi înșelat. Putere nu înseamnă puternic, așa cum nici iubire nu înseamnă iubit. Am crezut că dacă voi fi mai puternică nu mă va mai durea atât de tare sau măcar îmi va fi mai ușor să mă obișnuiesc cu durerea. Nu, nu e vorba de pedepse, să nu mă înțelegi greșit. M-au durut mult mai mult vorbele, vezi, acum îmi dau seama că mă dureau mai ales cele nerostite, pe care te auzeam însă cum i le spuneai drăgăstos lui Mișu. Sper din tot sufletul că el le înțelegea, pentru că tare erau frumoase… El avea oricând voie să se urce pe fotoliul tău, avea voie să poarte prin toată casa resturi de mâncare, multe avea voie. Știu că era mic, cum repetai adesea, și că ți-l făcuse cadou mătușa când te-ai îmbolnăvit de plămâni, ca să ai și tu pe cineva care să te iubească, îți spusese. Și eu eram mică, dar nu chiar atât de mică precum un pudel, iar pe mine nu mă dăduse nimeni în dar, deși țin minte că, la un moment dat, după ce am rămas o zi întreagă singură cu bunicul, l-am auzit spunându-ți la întoarcerea acasă: „Fain cadou mi-ai făcut, grijania mă-tii”. N-am reușit nici să trec peste, nici să mă obișnuiesc, nici să nu-mi mai pese și am început să mă rog pentru uitare.
Uitarea se pare că se află pe unul dintre primele locuri din lunga listă de lipsuri cu care m-am născut, pentru că nici măcar atâta lucru nu sunt în stare să fac. Tu mi le-ai știut mereu pe toate și mi le-ai ținut calde, ca sarmalele pe marginea sobei, toată copilăria, până târziu, și apoi mi le-ai pus la pachet, să mă țină toată viața, să nu-mi lipsească, Doamne-ferește, oriunde aș fi. Așa și e, sunt mereu cu păcatele la purtător, dar nu cred să fie vreunul dintre noi altfel și acum știu care este diferența dintre greșeli și păcate. A existat dintotdeauna o mare diferență și între greșeli, dar asta nu ai vrut sau nu ai putut să înțelegi. Poate de aceea nu pot uita bătaia cu firul telefonului pentru că m-am dus să mă joc cu păpușa cea nouă a prietenei din vecini și nu ți-am spus, pe cele cu furtunul sau cu lesa câinelui pentru că am uitat să pun sare în ciorba de cartofi, nu m-am întors destul de repede de la magazin, nu am știut pe de rost cum se numesc toate capitalele țărilor lumii. N-o să uit niciodată că, la 12 ani, m-ai închis în casă o vară întreagă, pentru că nu reușeam să slăbesc cum ți-ar fi plăcut ție. Că n-ai venit la festivitatea de absolvire a liceului, pentru că avusesem doar a doua medie pe clasă. Nu-mi pot scoate din minte a doua zi de Crăciun de acum câțiva ani când mi-ai spus, supărată că nu venisem încă din ajun: „Ție nu ți-e frică de Dumnezeu? Că doar ai venit cu mașina!”.
Aș vrea să mă pot ruga pentru libertate, dar vremea aceea încă nu a venit.
Acum mă rog pentru încredere, pentru că este ceea ce simte copilul meu când își strecoară mâna într-a mea. Pentru dragostea din privirile soțului meu, calde ca pâinea proaspăt scoasă din cuptor. Pentru cât mai mult timp petrecut cu ei și cât mai multe amintiri împreună. Pentru îmbrățișările care nu am știut că pot fi atât de lungi și pentru liniștea de la capătul fiecărei zile. Și pentru multe altele mă mai rog, mamă.
Nu știu dacă rugile îmi sunt ascultate. N-ar fi ceva nou, oricum, așa că mă rog pur și simplu.
