Poem scris de Clara Caradimu, la Atelierul Mornin’ Poets #70 cu Ioana Miron, din 12 martie 2023, la tema însingurării la nivelul (re)compunerii poetice.
nimic nu este îngrădit de minte
și că acum îmi spune cu o voce ca a mea, dar vagă, să mă arunc în lacul Herăstrău este o dorință, doar,
de a ști ce e în adâncul tuturor lucrurilor mizerabile.
să îmi plimb tălpile peste presupusul preș de mâl
să mă feresc de seringi și de cioburi
pășind în sărituri,
și să mi se golească burta cand încerc să o iau la goană
prin greutatea maternă a apei
ca atunci când mă feresc de bandiții din vise fugind prin păduri
cu încetinitorul.
m-am lăsat dezordinii ca să culeg flori din frânturi
sau să ii găsesc o explicație unghiei de la picior
fiindcă de când mă știu trebuie să adun un adevăr
de pe oriunde l-oi găsi.
creez bezna de sub picioare, o adâncesc
e smoala ce-mi ameliorează pașii, făcând din mers un târât.
dacă nu cunosc, presupun
că sub lac se ascund orașe din fire de metal ruginite și că există farmacii și magazine
poate și vietati așa ca mine
și că picioarele mi se zbat să nu atingă ceva ascuțit
și ridică praful și mancarea de pe farfurii.
aș afla secrete pale:
că intensitatea unui verde închis
(ca cel al lacului sau al pasiunilor sau al desenelor cu tuș)
îmi ascunde ceva despre mine care nu-mi va putea fi cunoscut, fiindca îl percep încă prea difuz
ca pe șoapta colegului în timpul unui test.
până atunci,
mă seduce să mă culc într-o băltoacă, să aștept curcanii să mă trezească din prietenie cu un ,,bună ziua”, să le mângâi penele și gușile moi, să îmi miros venele, apoi să îmi pun voalul de mireasă
să mă îmbrac în ceară și să-mi alunece focul din gura caldă.
Să devin lumânare cu lumina alba.
aș înțelege ceea ce citesc și scriu
și
aș fi capabilă să rostesc cuvintele din minte
cu vocea primită la naștere.
