Povestire scrisă de Romulus Boldea, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays, pe 30 mai 2021, la tema „să construiască un personaj care să folosească într-o conversație aceste cuvinte care-i aparțin lui Franny din Franny și Zooey (J.D. Salinger) . Citatul în original: „I’m sick of not having the courage to be an absolute nobody””.
(Atenție, conținut 18+)
1.
— Cipri, tu ești singura persoană pe care n-am vrut s-o bat niciodată, îmi zice Djani trăgând din țigară.
Suntem pe acoperișul unui bloc din sectorul 3. Fumăm și bem bere. Sub noi petrecerea e în toi. Au tot fost petreceri din astea. Știm cum se desfășoară. La început glumele sunt proaste, apropierea e grea. Dacă n-ar fi fost și Djani la petrecere probabil noi restul l-am fi bârfit. Asta facem de fiecare dată.
— O să mă sinucid, îmi zice Djani, ăsta e proiectul meu.
Djani e cu un cap mai înalt decât mine, dar în capul ăla nu sunt prea multe lucruri. Alcoolul și drogurile au topit și puținul ce i-a rămas. Ce să-i zic? Nu, n-o face, n-ai niciun motiv? L-aș minți. Are toate motivele s-o facă. La 33 de ani are un job de mizerie și nicio perspectivă. În plus, iubita lui i-a zis că-l părăsește. Sunt de șapte ani împreună.
Iulia a terminat arhitectura și vrea ceva mai mult de la viață, dar nu știe cum s-o zică. Au probleme de comunicare, dar pentru adevăruri de felul ăsta nu-i nevoie de cuvinte.
Djani are tenul măsliniu, ochii verzi și-o față pătrățoasă cu pielea bine întinsă. Față de actor de hollywood, o față mult mai frumoasă ca a mea.
— Păi de ce să te sinucizi, Djani? zic eu.
Nu știu de ce, dar am ideea asta că adevărații sinucigași sunt tăcuți. Bineînțeles că există și excepții, dar nu cred că Djani e una dintre ele. Îi place prea mult viața. Bravează.
E ciudat că atâția ani de alcool și droguri încă nu și-au lăsat semnele pe corpul lui. E încă zvelt, are niște brațe puternice, dinții albi. Singurul semn de viață fără restricții e burta de la bere, dar nici aia nu e prea ieșită în relief. Dacă mă uit la mine îmi dau seama că a mea e mai mare decât a lui. Burta, adică.
— Pentru ce să mai trăiesc, Cipri? îmi zice Djani și scuipă roșu.
Nu-mi vine niciun motiv în cap.
Djani are 33 de ani, la vârsta asta Isus se înălța la cer, pe când Djani se cațără pe clădirile din București să lege panouri publicitare. De la cățăratul ăsta i se trag mușchii.
— Nici n-am bacul luat, zice Djani.
E adevărat, Djani n-a luat bacul. E ciudat, pentru că el n-a prins perioada cu camerele de supraveghere. Era mult mai ușor să iei bacul atunci, se copia pe rupte, dar el tot n-a reușit. Ori a refuzat. Niciodată nu l-am întrebat.
Însă cu toate că n-are bacul luat, a reușit să se combine cu Iulia. Sunt combinați de când era ea în liceu. Știu asta pentru că eu și Iulia avem aceeași vârstă.
— Să mă piș pe ele de femei, zice Djani și-și mai deschide o doză de bere.
— Și eu mă piș pe ele, îi zic, încercând să nu cred în ce zic.
Zâmbim amândoi.
— Ce contează, Cipri, până la urmă? mă întreabă Djani după ce dă pe gât jumătate de doză.
Pff, Djani, lasă-mă că n-am chef de discuții din astea. Erai mai amuzant înainte, erai un povestitor, făceai atât de multe căcaturi și le povesteai cu un talent înnăscut. Ne pișam pe noi de râs, dar acum ai devenit didactic. Vrei să ne dai la toți lecții, de parcă mizeria te-a făcut mai înțelept, dar noi, toți prietenii tăi, știm că ești un ratat. Deși nimeni n-o spune, ne simțim bine când știm că n-ai nicio șansă să reușești.
Asta aș vrea să-i spun, dar nu reușesc decât să ridic din umeri și să zâmbesc. Tocmai am deschis și eu a patra bere. Djani începe să-mi zică de Iulia, de cât de mult n-o mai suportă.
— Femeii trebuie să-i dai pulă, asta zice Djani.
Eu dau din cap și zic:
— Da, asta trebuie să faci.
— Dacă nu-i dai pulă, nu te mai respectă, zice Djani.
Pfai de pula mea Djani, hai să vorbim te rog de altceva. Povestește-mi ce-ai mai făcut prin Anglia, zi-mi de vreo gagică, sau de cum te-a prins poliția beat la volan. Povestește-mi ceva, nu mă face să aprob ca prostul toate căcaturile pe care le zici.
Aș vrea să am curaj și să-i zic lucrurile astea, dar tot ce pot să fac e să-l ascult. Cred că ăsta-i singurul motiv pentru care n-a vrut să mă bată niciodată. Tot timpul l-am ascultat, dar nu l-am ascultat pentru că m-a interesat ce-a spus, ci pentru că asta fac eu. Ascult. Ascult nu pentru că vreau, ci pentru că mi-e frică.
— Faci ceva pentru mine, Cipri? mă întreabă Djani.
Sper să nu-mi ceară bani, i-am mai dat o dată și nu știu dacă chiar a uitat, dar faza e că nici până acum nu mi-i a dat înapoi, nu-s mulți, doar 100 de lei, dar…
— Sigur, te ascult, îi zic.
— Ajută-mă să scriu biletul de adio, tu le ai cu scrisul, zice Djani.
Încep să râd ca prostul.
— Ce-ai Djani? Te-ai luat aiurea?
Djani nu zâmbește, ochii lui verzi mă privesc fix. Panică, panică. Dacă-mi fute una?
— Vorbesc serios. Faci asta pentru mine? zice Djani.
2.
Pe măsură ce te apropii de treizeci de ani, e din ce în ce mai greu să-ți faci prieteni. Avea și Seinfeld gluma aia: când ești mic, ești mai puțin selectiv, practic oricine locuiește în fața casei tale e prietenul tău, însă când faci treizeci de ani ai din ce în ce mai puține locuri disponibile.
Asta mi se întâmplă și mie. Sunt de zece ani în București și nu mi-am făcut niciun prieten bucureștean. De obicei ieșim între noi, motrenii. Iar treizeci de ani e o vârsta la care majoritatea încep să se realizeze cumva. Se căsătoresc, ori au joburi stabile, ideea e că ajungi să te vezi din ce în ce mai rar cu prietenii tăi.
Cu Djani ne vedem la vreo zi de naștere sau vreo sărbătoare. Dar el e, de fapt, tot timpul cu noi. De ce? Pentru că-l bârfim.
— Ai auzit ce i-a făcut Djani lui Iulia? zice Cosmin la vreo săptămână după ce Djani mi-a zis că se sinucide.
Ce i-a făcut? A dat-o cu capul de calorifer. Wow, asta e nouă. Dar pe măsură ce ascult povestea, mai ies la iveală niște detalii. În primul rând Iulia i-a aruncat o sticlă de vin în cap, iar Djani a vrut s-o ia și s-o trântească pe pat, dar din greșeala a izbit-o cu capul de calorifer. N-a pățit nimic grav.
— Oricum nici pe ea n-o duce capul dacă încă stă cu el, zice Cosmin în continuare.
Ăștia doi sunt prieteni mai vechi și uite cum vorbește muistul de el. În ultimul timp am impresia că-l chemăm pe Djani prin oraș doar ca să ne simțim mai bine în pielea noastră. Da, noi o ducem mai bine, avem joburi stabile și bem moderat.
— Ăsta n-are nicio șansă să se lase de alcool, mai zice Cosmin. Asta ar însemna că ar trebui să-și facă prieteni care nu beau.
Îi zic lui Cosmin că mâine mă trezesc devreme că am nu știu ce de făcut la muncă. N-am chef de el. N-am chef de nimic. Mă tot gândesc la biletul de adio al lui Djani. Îmi amintesc că în copilărie adormeam frecvent compunând bilete de adio în minte. În toate biletele de adio din capul meu mă răzbunam. Pe mama, pe tata, pe profi, pe fete, pe prieteni. Voiam să le pară rău de mine. Poate că de asta are nevoie Djani. De cineva căruia să-i pară rău pe bune de el.
Apoi îmi pică fisa! Până la urmă de ce nu? Hai s-o fac. Scot telefonul și-l sun.
— Auzi, Djani, m-am gândit, hai s-o facem.
— Ce să facem? zice Djani.
— Biletul, îl scriu.
Pauză. Aud respirația lui Djani.
— Bine moșule, hai că vedem.
Stau pe canapea și încerc să recitesc Salinger. Am ideea asta fixă că recititul e mai important ca cititul. Mă gândesc la cărțile pe care le recitesc ca la un fel de combustibil special de care am nevoie să scriu. E bine să citești autori noi, să descoperi cărți obscure, să încerci să ajungi la zi cu clasicii pe care nu i-ai citit. Însă cred că cel mai important e să recitești. Recititul atent îți arată meșteșugul din spatele prozei.
La asta mă gândesc în timp ce-mi iau ochii din carte să mă uit pe geam. Copacii din cimitirul de vizavi au înflorit deja. Copacii hrăniți de pământul îmbibat de cadavre miros cel mai frumos. Oare de ce?
Nu mai am timp să-mi duc gândul la capăt, pentru că mă sună Djani.
— Da, zic.
— Iau și două beri?
— Da, nebunule, îi zic.
— La 82 parcă trebuia să sun? zice el.
— Da, mă, ai uitat?
Djani nu mai spune nimic. Las telefonul deoparte, încerc să mă afund din nou în lectură. N-apuc să citesc mai mult de două pagini, că interfonul mă face să tresar. Răspund.
Djani ajunge imediat.
— Nu te descălța, îi zic.
El scoate două doze de bere transpirate din ghiozdan. Deschid una, dau noroc cu Djani, ne așezăm pe canapea, pornesc laptopul, creez un nou document word pe care-l redenumesc: „Scrisoare de adio 1”.
— De ce unu? întreabă Djani.
— Păi e prima variantă, zic.
— Faci mai multe?
— Poate nu ne iese din prima, zic.
Djani se uită fix la mine. Zâmbește.
— Bine, moșule, tu știi.
— Așa, nebunule, hai să începem cu începutul. Cum vrei s-o faci? Spânzurătoare, glonț, aruncat în fața metroului?
— Mă piș pe ăștia care se aruncă în fața metroului, zice Djani și bea din bere. Am întârziat o dată la muncă și nu m-a pontat șefu în ziua aia.
— Păi? îi zic.
— Din cauza unui prost care s-a aruncat la Unirii.
Dau aprobator din cap și mă întorc cu fața în laptop. Trebuie neapărat să-l șterg de praf. Djani își scoate o țigară, apoi îmi întinde și mie pachetul.
— Așa, zic eu și tușesc, cu ce vrei să încep? Ai vreo idee?
— Cipri, fii atent aici tată că o rezolvăm repede. Scrie tu că scrii mai repede. Două puncte: „Geo, prostule, să știi că m-am futut cu italianca aia atunci!”. Atât, gata, pune punct.
Mă uit panicat la Djani. Nu înțeleg nimic. El privește satisfăcut textul.
— Cum? zic eu și deschid fereastra pentru că deja nu se mai poate respira de la atâta fum. Nu înțeleg nimic.
— Cum nu știi? Nu ți-am zis? mă întreabă Djani senin, foarte liniștit.
— Nu, frate, care Geo? Care-i faza? Să mor eu dacă înțeleg ceva!
— Tu nu știi faza din Anglia? zice Djani.
Știu că Djani a lucrat la un moment dat câteva luni în Anglia. Era cu încă doi prieteni de-ai lui din copilărie, lucrau la un magazin de flori. Adică la un fel de plantație, nu mai țin minte. Cert e că Djani era foarte fericit că putea să folosească tractorul. Tot timpul m-am întrebat cum dracu s-a descurcat în Anglia el neștiind engleză.
— Pfai, ne-am bătut pe acolo, frate.
— Cine? Tu cu Geo?
— Da, în pula mea, din cauza unei pizde. Tu aveai vreo idee mai bună? mă întreabă Djani în timp ce-și deschide o altă bere.
— Eu? Nu prea știu. Adică mă așteptam să-mi zici tu câteva idei și eu să încerc să le scriu.
— Păi spre exemplu imaginează-ți că sunt eu, dar fără caternică. Gândește-te că facem schimb de vieți și că vrei să te sinucizi. Adică să-mi sinucizi mie viața dacă pot să zic așa.
Râd ca prostul.
— Da, mă, zice Djani, să mă sinucizi, și mie îmi place vorba asta.
— Și ce să fac după ce-mi imaginez asta? zic.
— Păi deschide alt document și scrie acolo o scrisoare de adio. Sunt curios de ce te-ai sinucide tu dacă ai fi în locul meu.
După ce Djani își exprimă această curiozitate scoate din ghiozdan o sticlă de Jack începută. O desface, bea o gură, apoi mi-o întinde.
— Pentru inspirație, zice Djani.
— Hai mersi, zic și dau și eu pe gât o gură mare.
Mă apropii de laptop, îmi pocnesc degetele, mă uit o clipă pe geam iar apoi încep să tastez rapid cu ochii semideschiși:
„E greu să vrei să mai trăiești când ai 33 de ani, ești alcoolic, ai probleme cu jocurile de noroc și drogurile, iar pe lângă asta n-ai nici bacul luat. Sper că o să mă înțelegeți. M-am săturat să nu am curajul să fiu, pur și simplu, un nimeni.”
Djani se uită în ecranul laptopului, textul se reflectă în ochii lui.
— Deci asta crezi tu despre mine? zice Djani.
— Nu, frate, dar mi-am imaginat ce-ai zis tu.
Djani mai trage o dușcă din sticla de whiskey, apoi, ca și cum eu aș fi băut jumătate de sticlă dintr-o înghițitură, încep să simt cum se învârte camera cu mine. Ochii mi se închid, iar tot ce mi pot să văd printre pleoapele sfredelite e mână osoasă a lui Djani umplându-se de sângele meu.
