Povestire scrisă de Alexandra Farkas, aleasă de Cezar Paul-Bădescu la atelierul de scriere creativă din toamna lui 2017.
Din capul scărilor, urmăream înfiorate ce se petrecea în camera de jos. Să vedem tot, ne aplecam peste parmacul din lemn de bambus, prinzându-ne cu mâinile mici, cu unghii ovale și transparente ca niște boabe de orez, de marginea stâlpului lustruit de nora cea mică a casei. Părul lung, negru și drept ni se revărsa cascadă peste balconaș și, aplecate așa, unduiam poalele pantalonilor roșii, care ne ajungeau până la tălpile neobosite, ce alergaseră până atunci.
Atârnând în acest chip, o vedeam pe bunica, mică și slabă, uscată ca o frunză de ceai, așezând sobră, pe măsuța din lemn de palovnia, ceștile pentru ceai, farfurioarele cu prăjituri și un bol cu semințe de pepene verde. În colțul dinspre apus, la altar, bunicul cânta scurt rugăciuni, invocând spiritele să îi binecuvânteze familia și mai ales pe Huang Jia. De colo până colo, pe picioarele ei mici ca niște crini, mama pășea fremătând, așteptând îngrijorată seara. Urma să vină proorocul, căci noi, Huang Jia, născute în a șaptea zi a celei de a șaptea luni a Anului Maimuței, în micul sat Yongming, ne pregăteam să aflăm tainele dureroase și sacre ale feminității noastre. Aveam doar șase ani și de parmacul din bambus atârnau fâșii albastre și lungi, de mătase împletită în patru. În casa simplă, cu o cameră sus și una jos, eram doar noi, căci tata, mătușa și unchiul plecaseră în sat să aducă pețitoarea, o văduvă de doar douăzeci de ani, a cărei înfățișare era considerată de bun augur la legarea picioarelor. Afară fulguia, era început de decembrie și o pâclă sură și deasă se lăsa ca o pălărie de ciupercă de lemn peste sat și noi, Huang Jia, știam că se apropie iarna și ne vor amorți picioarele. Ne înspăimântam.
Ușa verde de lemn se deschise și, împreună cu frigul de afară, în casă intrară pețitoarea, proorocul și ai noștri, ce fuseseră plecați după ei. Mama îi întâmpină, legănându-se pe picioarele ei mici, lotus, în timp ce bunicul rămase drept lângă altar, parcă ținând tot locul pe umerii săi. Bunica Ma dădu ușor din cap, aplecându-se lângă el să aprindă, într-un bol mare de sticlă, niște paie ce fuseseră culese atent de pe câmp, de ea împreună cu mama. Și noi, de după vergelele de lemn, simțeam fumul înecăcios urcând spre tavan, învăluindu-ne nările și ochii și lăcrimam.
Pețitoarea purta o jachetă de mătase verde, cu cordon auriu, prea țipătoare pentru o văduvă, însă proorocul cel în vârstă părea că abia a lăsat munca, îmbrăcat în hainele sale de postav negru și gros. Unul lângă altul, arătând așa, păreau veniți la noi în casă din lumi diferite și noi, Huang Jia, i-am văzut așezându-se în jurul măsuței mici, bând ceai de crizanteme din ceșcuțele cu dragoni aurii, învăluiți în fumul gri și alb al paielor de orez. Ne îmbrățișam.
Proorocul se aplecă la urechea mamei, părând că-i spune ceva grav, apoi către tata, iar Ba și Ma și unchiul și mătușa ascultau atenți, mișcându-și ochii ușor, de la unul la altul, apoi în sus, spre balconaș, unde ne dibuiră, în spatele vergelelor de bambus. Mama își ridică și ea privirea, apoi se aplecă în față, peste măsuță, și ascultă ceva ce-i spuse proorocul cu haină neagră. Se ridică greoi și, cu mersul ei legănat, urcă scara, până la noi. Ne spuse că Ha voia să ne vadă cu ochii lui, căci nu eram copii obișnuiți, și ne chema în camera de jos. Urma să se consulte și cu pețitoarea și noi, Huang Jia, nu ne dădeam seama care ar fi fost lucrul ce se putea întâmpla.
Am coborât scara ușor, pășind pe piciorușele noastre cu degete lungi ca firele de orez, lipăind pe lemnul lustruit. Am înaintat sfioase până în centrul camerei de jos. Proorocul s-a uitat la noi îndelung, de la distanță, apoi ne-a studiat de aproape corpul slab și, în cele din urmă, și-a așezat degetele pe umerii noștri, aplecându-ne și ținându-ne pe loc, cu un fel de blândețe. Cu ochii mici și negri, mijiți oblic față de linia obrazului, căuta la noi ceva, dorind parcă să înțeleagă ce nu era de văzut și, împreună cu el, toată casa aștepta același lucru, cu respirația tăiată. Pețitoarea veni și ea spre noi. Ne ciupi ușor, ne puse degetele arătătoare pe pleoape, trase pielea în jos, încercând să ne ghicească natura în obraji, în pântec, în picioare și în palme. Mama îi șopti ceva lui tata, dar, din câte am auzit, nu era despre noi, ci despre o frică, nu cumva proorocul să urmărească să stoarcă mai mulți bani de la ei decât se învoiseră, fiind în cârdășie cu pețitoarea care ne tot apăsa și pipăia încheieturile. Toate celelalte perechi de ochi din camera de jos priveau speriat și cu un fel de curiozitate cum proorocul ne lua tălpile în palmele sale, le apăsa cu unghia, apoi ne ridica și ne lăsa picioarele pe rând, de trei ori, să vadă cum ne păstram balanța. Cu voce gravă, îi spuse mamei că, într-adevăr, noi, Huang Jia, gemenele hăruite cu un singur trup, aveam urechea plină, de spirit generos, dar bolta diferită. Simțirăm cum vestea aceasta trăsni în mijlocul camerei de jos și proorocul ridică imediat o mână, pentru a-i împiedica pe-ai casei să vorbească, de parcă ar fi îndrăznit cineva. Le spuse că Jia se bucura, într-adevăr, de oase ca de apă și foarte mlădioase, cerând legarea lor cât de curând, dar Huang avea o boltă prea înaltă încă și bolnavă, cu neputință de împreunat, fâșiile ei de mătase albastră împletită în patru urmând a atârna nesfinte de balustrada de bambus.
Din seara aceea de decembrie, noi, gemenele Huang Jia, cele cu un singur trup, nu am mai alergat vreodată împreună.
