Povestire de Silviu Țolu, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays pe 31 ianuarie 2016, la tema: „povestea așteptării și preluării unui străin (unei străine) de la aeroport (gară)”.
Stăteam în fața laptopului, concentrat, cu cana cu cafea pe jumătate goală și editam secvențe dintr-un clip pe care trebuia să îl predau în două săptămâni. Era unul dintre acele momente liniștite ale zilei, când ești luat prin suprindere de orice zgomot diferit din afara zonei tale de lucru, cum ar fi o bătăie în ușă sau alarma de la radioul din bucătărie. Așa că am tresărit când am auzit că sună telefonul fix, pentru că nu îl mai auzisem de atâta timp încât nici nu mai știam că e acolo. L-am lăsat să sune până când am terminat de tăiat bucata respectivă și apoi m-am ridicat și am răspuns. Era bunica.
— Alo! Bună, Mihăiță! Cum se numește mamaie filmulețul ăla pe care l-ai făcut tu? M-a sunat domnul Ioan din America și m-a întrebat ce mai faci și i-am zis că ai câștigat un premiu cu un film scurt și m-a întrebat cum se numește și n-am știut să-i zic. Mă sună iar mai târziu că a zis că îmi trimite și niște bani. Vine și Cristina, fii-sa la București săptămâna viitoare pentru prima oară, i-am zis că poate te repezi tu sau taică-tu să o luați de la aeroport. (Sigur, m-am gândit, specific bunicii, să facă altora planuri.)
— Sărut-mâna mamaie, Totul e mort se numește sau All is dead, dacă îl caută în engleză, e pe YouTube.
— Cum?
— A-l-l i-s d-e-a-d, i-am repetat literă cu literă.
— Aha! Hai bine, dacă n-o putea Virgil să se ducă, poate te duci tu dacă ești liber. Te pup, mămăiță!
— Bine, o să vedem… Sărut-mâna, ai grijă de matale!
Bunica mea a fost bucătăreasă. Prin anii ’80 lucra acasă la dl. Radu, un mare inginer în construcții. Acesta avea un prieten, Ioan Paraschiv, care se mutase cu soția în Statele Unite. Era consultant la o mare corporație de servicii financiare, Lehman Brothers, iar soția lui era profesoară de Istoria artei la o universitate din New York. Bunica îi cunoscuse când gătea pentru dl. Radu la un revelion din Poiana Brașov. În ’84, familia Paraschiv a avut o fetiță și părinții au întrebat-o pe bunica daca nu vrea să meargă în America pentru un an să aibă grijă de fată; discutaseră cu Radu și era de acord să îi dea liber și se ocupau ei de actele de viză și biletul de avion. Bineînțeles că bunica a acceptat și s-a întors după un an cu vreo patru geamantane pline cu haine și dulciuri. A mai plecat și a doua oară între ’87-’88 și s-a întors la fel de încărcată, de data asta și cu un aparat video pe care l-a făcut cadou de nuntă alor mei, în ‘89.
În decursul anilor i-au mai trimis bunicii bani și colete cu tricouri polo, gume Wrigley’s, ciocolățele Reese’s cu unt de arahide și bomboane M&M’s, iar noi, nepoții, ascultam de fiecare dată fascinați poveștile despre Statuia Libertații și Turnurile Gemene. Între timp, Cristina, fata pe care a dădăcit-o bunica, a terminat o școală de actorie – îi trimisese o fotografie de la absolvire pe care o pusese mândră pe noptieră, printre pozele cu nepoți – și ultimul lucru pe care îl știam despre ea era că se căsătorise cu un producător de filme acum vreo doi ani. Nici măcar nu știam cum arată acum.
Conduceam grăbit spre Otopeni pentru că mă oprisem să iau un buchet de flori (bunica insistase). Ninsese mult miercuri și se circula cam greu. Era vineri după-amiază și erau destule mașini care mergeau spre Băneasa, dar de acolo era mai liber. Am ajuns după ce aterizase avionul și m-am uitat peste tot în jur ținând ridicată foaia pe care scrisesem Cristina. Am vrut să scriu Cristina Paraschiv, dar mi-am amintit că era măritată și nu știam care e numele ei de familie acum. Nu s-a sesizat nimeni și m-am gândit că aștepta încă bagajul, am răsuflat ușurat și m-am așezat un pic mai în stânga ușii pe care ieșeau Sosirile. Eram cam agitat, probabil din cauză că știam cât de recunoscătoare le era bunica pentru că o ajutaseră de mai multe ori cu bani și nu voiam să întârzii, dar mă și simțeam penibil cu florile în mână. În capăt, lângă scări, doi soldați țineau strâns kalașnikovurile și m-am întrebat cine naiba ar ataca aeroportul Henri Coandă din București sau de ce altceva sunt acolo.
A apărut cu un bagaj mare, argintiu, de metal, peste care avea o geantă de mână. Mi-am dat seama că era ea pentru ca m-a salutat dezinvolt, de departe. I-am făcut semn să ne întâlnim în stânga, după banda de protecție. Era mai mică de înălțime decât mă așteptam, slabă și părea mai tânără, dovezi ale unei vieți sănătoase trăite la New York. Purta o pereche de bocanci Timberland în care băgase blugii negri, strâmți, o helancă bej, care părea de cașmir și o parka verde închis, cu blană moale pe conturul glugii.
— Hello, tu trebuie să fii Mihai, a spus destul de tare și cu un accent american.
— Hey, Cristina, da, bine ai venit! Uite, astea sunt pentru tine. Cum ai călătorit?
— How nice of you! Bine, mulțumesc. Looong flight. Vorbești engleză, nu?
— Sigur! Dacă nu știi vreun cuvânt, spune-l în engleză și o să înțeleg eu. Hai să mergem, am parcat la subsol.
M-am oferit să îi car bagajele și a acceptat. În lift a fost un moment în care am putut să o privesc discret, aproape pe furiș. Nu era neapărat frumoasă și părea și obosită acum. Avea părul drept, moale, nasul puțin cam lung – așa părea din profil, și ochi negri, comuni, dar expresivi, pe carea îi remarcasem când îi oferisem florile. Nici nu mai semăna cu fata din fotografia de absolvire. Nu știam ce să îi spun, iar ea privea spre ieșire. Când mi-a surprins privirea, a zâmbit și m-a întrebat:
— Ce face doamna Aurelia? E bine?
— Da, tocmai a făcut o operație la un șold, i-au pus o proteză, dar s-a recuperat repede și e OK acum. Își dorește să te vadă.
— Sigur, o să trec pe la ea zilele următoare.
Și după o pauză scurtă:
— Te tot lăuda la părinții mei că ești frumos. You really are, a continuat cu un surâs subtil.
— Ăăă… mulțumesc, știi cum sunt bunicii, am spus puțin rușinat și apoi niciunul nu a mai zis nimic.
— Scuze, e cam frig în mașină, a fost ger zilele astea. Sper că ai haine groase.
— Am luat câteva, m-am uitat pe weather reports înainte să plec.
— Ești pentru prima oară în România, nu?
— Daa! Trebuia să rezolvăm cu niște papers de aici și am zis să vin eu dacă tot nu am fost niciodată.
— Sper să îți placă! La ce hotel trebuie să mergem?
— Hmm, Carol Parc Hotel, părea foarte drăguț în fotografii, e un hotel boutique.
— Nu e foarte departe de unde stau eu, am spus, după ce am verificat pe Google Maps.
Pe drum mi-a spus că mi-a văzut scurtmetrajul și m-a felicitat – lucru care m-a surprins plăcut – am vorbit puțin despre Globurile de Aur și despre festivalurile de film din Europa, i-am sugerat că decorul la noi nu e diferit de The Revenant, cu toată zăpada care a căzut zilele trecute și a râs. Mi-a spus ca și la New York se anunțase o furtună de zăpadă și că era bine că a apucat să plece înainte. Era foarte plăcută și avea acea calitate a oamenilor care te fac să te simți confortabil. Nu mă atrăgea în mod special, dar îmi plăceau dinții ei perfecți; mă uitam mereu la gura ei atunci când vorbea și uneori își mușca buza de jos și o umezea și mi-a trecut prin cap că aș săruta-o. I-am spus că poate ieșim să îi arăt cafeneaua mea preferată, să îmi zică dacă e ca în Brooklyn și a acceptat cu același zâmbet sincer. Tot drumul a ținut buchetul de flori în mână.
Se înserase când am ajuns la hotel. Am ajutat-o cu bagajul și am așteptat să facă check-in-ul ca să îmi iau la revedere.
— Dacă vrei și ți-e foame putem ieși la cină mai târziu, e un restaurant românesc vechi, Caru cu bere se numește, e un fel de atracție turistică în București.
— Da! Mi-ar plăcea, dar am nevoie de câteva minute, vreau să fac un duș.
— Sigur, take your time, eu o să merg până acasă pentru că trebuie să trimit un fișier de pe laptop. E șase și douăzeci, ne vedem aici, la recepție, la opt?
— Perfect!
Pe drum mi-am imaginat cum ar fi fost să mă roage să urc cu ea cu bagajele și să îmi spună să o aștept în cameră până își face duș. Mi-am închipuit-o cum iese din baie, înfășurată în prospul alb, odată cu aburii și eu m-aș fi ridicat surprins și ar fi fost un moment de pauză, după care aș fi cuprins-o pe după ceafă și aș fi sărutat-o. I-aș fi simțit gura rece, răcoritoare și apoi aș fi coborât mâna pe coapsa ei goală, încă umedă și pe sub prosop i-aș fi simțit fundul și aș fi început să o ating cu degetul. Până la urmă, nu suna chiar rău, m-am gândit, și poate se întâmpla ceva dupa masă.
M-am întors la opt fără cinci și m-am așezat într-unul din fotoliile din lobby și am privit decorul. Puteam să filmez ceva aici, poate un videoclip. M-am întrebat cât o costa camera pe noapte. Lângă fotoliu era o măsuță de lemn, joasă, pe care erau o vază cu flori și două cărți groase, Hotels around the world, vol I și II. De partea cealaltă a mesei, încă un fotoliu ca cel pe care stăteam eu. În față erau o canapea și o masă din același set. Mai în stânga, nu foarte departe, recepționerul stătea așezat în spatele biroului și nu i se vedeau decât fruntea și părul pieptănat într-o parte. Mi-am scos telefonul – era opt și opt minute. Mă plictiseam, așa că am deschis Facebook-ul, care mă anunța că se împlineau șase ani de când eram prieten cu Alex și m-am gândit să-i scriu un mesaj, dar nu am făcut-o. Am mai derulat și am dat de un filmuleț cu un cnoncaut dintr-un meci de UFC. Mă dezgusta violența aceea exagerată, dar îmi provoca și o stare ciudată de satisfacție și m-am uitat de vreo trei ori. M-am uitat din nou cât era ora și se făcuse opt și paisprezece. M-am gândit că trebuia să îi fi cerut numărul de telefon ca să o sun. M-am ridicat și mi-am dres vocea:
— Mă scuzați, am adus mai devreme o domnișoară Cristina, trebuia să ne vedem la 8 aici la recepție, puteți vă rog să îi dați un telefon în cameră?
— Sigur, numele de familie?
— Ăă, nu îl știu, Cristina Paraschiv, dar s-a căsătorit acum doi ani și nu știu numele soțului… A făcut check-in-ul acum o oră și jumătate.
— De ce nu îi dați un telefon?
— A venit din America și nu îi funcționează roamingul, am mințit ca să nu par dubios.
— O clipă, mi-a spus și mi-a aruncat o privire suspicioasă, după care a ridicat receptorul.
A stat așa, cu el la ureche, cam o jumătate de minut.
— Nu răspunde.
— O fi în duș… Trebuia să mergem la masă, am adăugat inutil. O să mai aștept puțin.
Am făcut câțiva pași în hol, mi-am scos din nou telefonul ca să par preocupat de ceva și am mai derulat câteva imagini, fără să fiu tocmai atent la ce vedeam. La 8 și douăzeci și două, m-am dus din nou la birou.
— Puteți să mai încercați o dată, vă rog?
Nu mi-a răspuns, dar a ridicat din nou receptorul și l-a ținut la ureche cu capul aplecat pe umăr.
— Nimic. Îmi pare rău.
Am oftat și l-am întrebat dacă nu o văzuse ieșind. A spus că nu. Atunci l-am rugat să îi transmită ceva din partea mea și l-am rugat să îmi dea un bilet și un pix. I-am scris numărul de telefon și să mă sune când primește hârtia. I-am mulțumit pentru amabilitate (trebuia să fiu sigur că nota ajunge la ea) și m-am întors să plec. Când s-au deschis ușile automate, m-am întors și l-am întrebat:
— Îmi spuneți, vă rog, numele de familie?
— Goldstein, a spus, enervat.
O să o caut pe Facebook, m-am gândit când urcam în mașină. Mi-am scos telefonul de pe silențios ca să aud dacă sună și am plecat acasă. Apoi, toată seara mi s-a învârtit în cap o singură întrebare: „O fi circumcis bărbat-su?”
