Legenda iei sau cum nu au mai plâns fetele din sat

Autor: Dominique Dinescu

În satul de pe malul Trotușului se află un templu secret, sculptat în sare, unde are loc la fiecare început de primăvară sfatul ielelor. Primăvara e și ea pe drum, călare pe fulger, ferindu-se de călușarii care se miră de frumusețea ei și vor să îi guste zmeura buzelor. Ielele sunt rude cu licuricii și cu gândurile toate legate de frumusețe. Sunt îmbrăcate în rochii din nori cusute, au părul precum primele raze de soare după ploaie și ochii senini. O singură privire te aruncă într-o iubire atât de strașnică de înnebunești de dorință să le stăpânești. Ielele vorbesc doar în șoapte, iar fiecare cuvânt este uns cu dulceață. De la depărtare, sfatul lor se aude precum ciripitul păsărilor. În curând natura toată se va trezi, dar numai după ce Moșii de Gheță vor fi învinși.

–          Ai ajuns!, spuseră ielele cu glasuri de turturele voioase, către Primăvară.

–          Am fost îngrijorate că nu auzeam nici un tunet. A fost greu să scapi de înverșunarea Călușarilor?

–          Da, au fluierat tot timpul în speranța că vor forma o adiere ce îmi va dezveli trupul acoperit de nori. Important e că am scăpat, acum trebuie să vorbim despre soarta fetelor din sat. Cosânzeana, Ilinca, toate frumusețile plâng de au în loc de ochi sfecle roșii. Flăcăii lor au luat-o razna. Se iau ca niște musculițe enervante după voi, în loc să vadă bujorii de lângă ei. Să-i blestemăm! Aduceți prafurile de fluturi și curcubeul din cer!

Ielele aveau însă altă idee.

Cocorii erau pregătiți de zbor. Croitoreasa de iubire le făcuse steaguri din in brodat cu fire de aur pentru a îmbuna Moșii de Gheață.

Când au ieșit din templu, s-au lăsat văzute, iar în semn de pace au fluturat steagurile, pe care a doua zi le-au dăruit fetelor din sat, să își facă din ele ii și să le îmbrace la horă în sat. Călușarii au fost păcăliți: au crezut că fetele au fost mereu ielele căutate de ei, le-au luat de soții și au trăit fericiți până ce nepoții le-au spus moșu′ și baba.