Interviu realizat de Veronica Stănică, în iulie 2020, în preajma întâlnirii Creative Writing Sundays pe care a coordonat-o Lavinia Braniște.
Te-am descoperit în urmă cu câțiva ani și primele texte pe care le-am citit sunt cele trei proze publicate în selecția făcută de Marius Chivu pentru antologia „BEST OF proză scurtă a anilor 2000”. Nu știu ce a contat mai mult, felul în care ai reușit să mă tragi în poveste fără să pară că o faci intenționat (deși nu cred că lași nimic la voia întâmplării) sau faptul că încă de la prima povestire („Zoo”) m-ai dus direct acasă, la Brăila, cert este că am vrut să citesc mai mult, am vrut să citesc tot. Și am citit. „Escapada”, „Interior zero”, „Sonia ridică mâna”. Ba chiar și primul „Rostogol” 😊. Însă nu am găsit nicăieri „Cinci minute pe zi”, există vreo șansă să se reediteze și dacă da, ți-ai dori asta? Te mai regăsești în prozele scrise acum aproape zece ani?
Nu s-a arătat nimeni interesat de reeditare, dar nici nu-mi doresc asta. E o carte de tinerețe, o tinerețe a scrisului, nu neapărat a mea ca om. Mi-e dor de libertatea pe care am avut-o când am scris textele alea, când nu mă simțeam urmărită și nu conta nimic, nu trebuia nici să construiesc nimic, nici să nu dezamăgesc pe careva. Am scris cu foarte mare plăcere, fără filtre, și, dimpotrivă, chiar totul a fost la voia întâmplării sau cel puțin așa simt acum privind în urmă. Cartea a apărut în 2011, dar multe dintre texte sunt mai vechi de atât. Cel cu vulturul, pe care-l amintești, e scris în 2005, pe când eram acasă la Brăila în vacanța de vară, făceam școala de șoferi și visam accidente pe șosea. I l-am arătat apoi lui Horea Poenar, care era la ora aia director la Echinox, la Litere la Cluj, și care citise până atunci aproape numai poezii de la mine. Mi-a zis ceva de genul „de-acum, din punctul meu de vedere, ești prozatoare”. E o amintire frumoasă. Pentru că în general îmi era frică de Horea și de Echinox, cenaclul și revista. Am o vagă bănuială că pentru echipa revistei era un compliment să-ți fie frică de ei.
Revenind la întrebările tale, aș zice că mă regăsesc în textele alea, pentru că-mi aduc aminte de cum eram eu atunci și ce însemna atunci scrisul pentru mine, nu-mi imaginam că la un moment dat va ajunge preocuparea principală a vieții mele. Încă aveam multe alte posibilități deschise, probabil, mai aveam fantezii legate de viitor. Dar dacă ar fi să apară acum o carte a mea, aș vrea să fie o carte nouă.
Ai debutat cu poezie („Poveşti cu mine” – Paralela 45, 2006). Ai continuat cu proză scurtă, roman, literatură pentru copii. Ce-ți place cel mai mult să scrii? Dar să citești?
Îmi place pur și simplu să scriu, aș încerca orice. Nu garantez că ar și ieși, dar de încercat am tot timpul impulsul ăsta de a încerca lucruri noi. Cel mai mult am scris proză, scurtă sau lungă, pentru copii sau oameni mari, așa că asta e zona în care mă simt cel mai confortabil. De citit, citesc orice, de la știință pop la memorii și jurnale, de la poezii pentru copii la dramaturgie. Mă atrage mereu calitatea scrisului, deci nu urmăresc o formă anume. În ultima vreme am început să recitesc romane care mi-au plăcut mai demult, unele nu prea mai stau în picioare și mă întreb dacă acestea au vreo șansă de reabilitare peste alți 10-15 ani.
Spuneai într-un interviu că întotdeauna cea mai recentă carte a ta este și cartea preferată, prin urmare n-o să te întreb la care dintre cărțile apărute până acum ții cel mai mult. Te voi întreba însă care din ele e favorita mamei tale, „trofeul”, „coarnele din sufragerie”, ca să te citez. Și, dimpotrivă, care dintre ele se află pitită undeva mai în spatele raftului, să nu o vadă lumea atunci când intră în casă 😊. Există o astfel de carte?
* Citatul reprezintă un fragment din textul publicat în volumul colectiv „Dragă Virginia, Scrisori din țara mea” – Black Button, 2019.
Mama e fanul meu cel mai înflăcărat și susține că-i plac toate în egală măsură. Entuziasmul cu care citește fiecare dintre cărțile mele mă face s-o cred când spune asta. Pentru mine, însă, există și o carte care chiar stă în spatele bibliotecii, ca să n-o văd. E volumul de versuri, de debut. Textele sunt naive și coperta e urâtă. Dar asta e, de-acolo am plecat.
„Sonia ridică mâna” a apărut anul trecut. Nu este, propriu-zis, o carte despre comunism, și totuși cine o citește află suficient cât să înceapă măcar să-și pună singur întrebări. Află, de exemplu, că „jumătatea bună e până în 1974, jumătatea rea e după 1974.” În ‘74 m-am născut eu. În jumătatea rea, cum ar veni. Cine știe câte alte corzi ai mai atins, în câte alte feluri, cu cartea asta a ta. Care au fost reacțiile, cum a fost percepută?
E greu să spui cum e percepută o carte, nici nu știu care sunt indicatorii pentru o astfel de evaluare. A fost nominalizată la premii și s-a scris despre ea, deci nu a trecut neobservată și asta m-a făcut să răsuflu ușurată, că am mereu grija asta să nu fie dezamăgit cine m-a publicat. Pentru dezamăgirile mele nu-mi mai fac probleme, am învățat în timp să mi le gestionez. Despre reacțiile de la cititori pot să spun că nu mai sunt atâtea ca după „Interior zero”. Poate că n-a mai fost atât de înduioșător personajul și n-a mai fost atâta empatie cu el, poate și eu am ajuns ceva mai cunoscută între timp și cei care nu mă știu personal nu-și mai permit să-mi scrie pur și simplu pe Facebook că le-a plăcut sau nu cartea. Deci din zona asta a fost ceva mai liniște, iar deocamdată nu știu ce simt despre asta. Poate că așa cum despre „Cinci minute pe zi” păstrez amintirea libertății și nepăsării cu care scriam, despre „Interior zero” voi păstra amintirea dialogului individual cu cititorii, o experiență frumoasă și emoționantă, dar în același timp epuizantă. „Sonia” are mai puțin de un an, totuși, deci despre ea nu m-aș grăbi să vorbesc la trecut.
„Interior zero” a fost pus în scenă la Centrul de Teatru Educaţional Replika din Bucureşti și la Freies Werkstatt Theater din Köln. Ai văzut cele două spectacole? Cum ți s-au părut? Te-ai implicat în vreun fel în procesul de adaptare a textului sau ai reușit să stai deoparte și „să lași specialiștii să-și facă treaba”? 😊
Da, le-am văzut și au fost foarte, foarte diferite. În primul rând temele alese pentru adaptare au fost altele. Pentru mine a fost straniu să văd ce-i atinge pe oameni într-un alt loc decât România. Aici a fost în mare parte despre migrație, precaritatea profesională și relația mamă-fiică. În Germania a fost mai mult despre viața de birou, cuplu și distracții, a rămas și ceva din relația mamă-fiică, dar secundar. Tema migrației nu le-a spus mai nimic. Cineva din echipa germană mi-a spus că ce i se pare universal (sau mai degrabă global) în cartea mea este incertitudinea cu care trebuie să trăiască tinerii din ziua de azi. Pentru adaptarea de la Replika am contribuit, la început, la selectarea scenelor care urmau să apară în spectacol, dar la cea de la Köln nu am contribuit cu nimic. Premierele au fost ambele foarte emoționante, dar fiecare în alt fel și nu cred că pot să explic cum sau de ce. Oricum, de ambele dăți m-am simțit copleșită că textul meu a putut să inspire și să mobilizeze atâția oameni să investească atâta energie în proiectele astea.
Cât de mult te gândești la cum îi va afecta pe cei din jurul tău felul în care îi aduci, într-o formă sau alta, în cărțile tale, atunci când ți se întâmplă să faci asta? Dacă ți se întâmplă, evident. Ai fi dispusă să renunți la poveste doar la gândul că cineva ar putea fi deranjat de faptul că s-a recunoscut, parțial sau integral, în vreunul dintre personaje, sau reușești să-ți vezi de treaba ta de scriitor care știe că realitatea e realitate și ficțiunea e ficțiune și cine nu-nțelege înseamnă că nu vrea să înțeleagă? Ar putea fi prietenia un preț care trebuie plătit de dragul unei povestiri bine scrise?
La început nu m-am gândit deloc, nu mi-am dat seama că e o chestie la care trebuie să te gândești. Plus că până pe la a treia carte am fost convinsă că nu mă citește nimeni. Dar oamenii au citit și am avut câteva discuții, nu grave, dar totuși discuții. Apoi am început să fiu mai atentă. Uneori nu-mi dau seama ce frânturi de dialog folosesc, cine știe de pe unde dezgropate. Sau de la cine știu o anume întâmplare. Sau cine a folosit prima dată expresia cutare care mi-a rămas mie agățată în cap. Cred că micile detalii le triez și ordonez inconștient, dar poveștile mari știu ale cui sunt și mă feresc să expun oameni la care țin. Cred că relațiile durabile și de calitate cu prieteni sau persoane din familie sunt extrem de prețioase și nu trebuie sacrificate pentru nimic în lume. Nu cu bună știință, cel puțin. Povești de scris se găsesc mereu și de fapt ce e mai greu nu e să găsești povestea, ci să te așezi la masă s-o scrii.
Vii de ceva timp la Creative Writing Sundays. Din câte știu, ții și ateliere pentru copii. Care dintre cursanți sunt mai comozi, copiii sau adulții? Cu care se lucrează mai ușor? Ți s-a-ntâmplat, în tot acest timp, să descoperi un talent pentru care să te bucuri atât de mult încât să uiți că pentru a ajunge la el ai fost nevoită să citești și texte poate nu la fel de strălucite?
Da, mă bucur întotdeauna să descopăr texte proaspete și bine scrise, mai ales de oameni care fac asta ocazional. La CWS mi s-a întâmplat de mai multe ori, nu doar o dată.
Îmi place foarte mult să lucrez cu copii, dar acolo am o problemă de management al clasei, cum se spune. Cred că de-asta nici n-a fost să fie să rămân profesoară, deși ăsta a fost visul meu profesional multă vreme. Dar nu pot să mă descurc dacă sunt prea mulți copii la un loc, trebuie ori să fie o grupă mică, ori să fie o învățătoare cu mine în clasă, dacă sunt într-o școală.
Comod nu e nici cu unii, nici cu alții, pentru că eu sunt genul mai stresat așa când am de prestat servicii, vreau să iasă totul ok și iau fiecare privire plictisită ca pe un mic eșec personal. Dar cu copiii e mai distractiv, au o energie bună și curată, care vine din onestitatea cu care adoră sau detestă cărțile sau personajele tale, din întrebările ciudate pe care le pun, din lipsa filtrelor de orice fel, din libertatea cu care pot să te iubească acum și apoi să te uite în clipa când ai ieșit pe ușă.
Cum este pentru tine viața în pandemie? Reușești să te concentrezi pe ce ai de făcut? Cum e să fii izolat la Brăila?
Pandemia am petrecut-o până acum în altă parte, într-o țară mai așezată, ca să spun așa, unde am avut o rezidență pentru scris. Lucrul cel mai prețios care ți se oferă acolo este tocmai izolarea, m-am dus pregătită pentru asta, așa că n-am simțit criza medicală. Cu concentrarea am fost așa și așa, dar m-am simțit în siguranță și asta a contat enorm.
M-am întors la Brăila abia de câteva zile, într-un context destul de stresant (n-o să dau detalii pentru că suntem oricum suprasaturați de povești din astea) și am senzația că voi plăti din urmă pentru liniștea nemeritată din ultimele luni.
Altfel, dincolo de problema pandemiei, adevărul e că în ultimii doi-trei ani de București ajunsesem mult mai singură decât sunt acum aici, unde sunt aproape de familia mea. Simțul datoriei până la urmă e o chestie foarte eficientă care-i ține pe oameni împreună. Celelalte tipuri de relații se destramă prea ușor, ne luptăm prea puțin pentru ele.
Brăila nu e orașul meu preferat din lume, dar avem o curte frumoasă aici și-mi place casa în care am crescut, plină de cărți și de obiectele mele, aduse din multe locuri și din multe vârste, și care sunt acum în sfârșit toate laolaltă. M-a întâmpinat cu un aer tropical curtea asta, zilele astea e foarte cald și plin de țânțari. Trec în fiecare zi, dimineața devreme, avioane care împrăștie soluții, sunt atât de jos încât vezi capul pilotului și vezi și cum plouă cu insecticid pe pisica de pe casă. E frumos.
