Povestire scrisă de Codruț Baciu, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 26 mai 2024, la tema: „scrieți o povestire în care un personaj din zilele noastre poartă o conversație cu o personalitate din trecut”.
Dear Jan,
Sper că mă auzi, deși îți scriu de departe. M-am trezit la 27 de ani că n-am pe nimeni. Fac muzică proastă, dorm până la prânz, las sticlele curate. Dacă știam că va fi atât de greu, nu renunțam la job, la Anja, la prieteni. De fapt, ei au renunțat la mine, dar uneori am senzația că eu am decis așa, că i-am ghidat spre renunțare, așa cum mamaie ușuia găinile spre cuibar. Eu fredonam mereu 50 ways to leave you lover și așa mai departe, detaliile astea oare au contat ca să ajung aici, doar eu și chitara asta luată cu banii pe Clio? Azi-noapte am stat până la trei cu ea în brațe. Am mângâiat-o cu palmele transpirate, fără să cânt, fără să compun, ca și când ne-am fi luat la revedere. Nu vreau s-o las, nu vreau să plec, dar mi-e tot mai greu. Ești trecută prin asta? Ajută-mă.
Love
F.
Dear F.,
Te aud foarte bine. And I hope the “F” stands for Future, because you’re no Failure. Știu că doare. Știu că arta e cea mai leproasă mâncărime din lume. Și mai știu că nu o poți scărpina decât cu griful ăla lung al chitării sau cu vârful ascuțit al creionului. Scriem tocmai pentru că ne doare, futu-i! Și cântăm ca să fim iubiți. Când am compus-o pe-aia cu femeia îndurerată, mă despărțisem de L. și avusesem trei tripuri rele într-o singură zi. Și eu voiam să renunț atunci. Și eu voiam să dispar într-o gaură neagră de ukulele. Dacă-mi amintesc bine, și părul îmi stătea ca dracu de vreo două săptămâni, haha. Pe vremea aia nu erau șampoanele din ziua de azi. Dar am stat în cur în gropile adânci și m-am cățărat. M-am cățărat până m-au lăsat toți mușchii până la urmă, dar asta e altă poveste. Eu te-am auzit cum cânți și ți-am purtat pe piele versurile, dacă nu credeam, nu ziceam: make it work, F.!
Love,
JJ
Dear JJ,
Stau în re minor și mă minunez la jumătatea ta de lună. Half Moon. Cum ai putut să scrii așa? Cum ai putut să cânți așa? Uneori, când mă așez pe fotoliul meu și-mi trec buricele bătătorite printre discuri și casete, am impresia că nu fac muzică. Voi făceați muzică, eu doar cânt note și scriu versuri de adormit o viață sau două. Noi probăm în beznă partituri, pe când voi… “Sun rolls high, Lord, it burns the ground / Just to tell about the first good man I found”.
JJ, sunt patru zile de când n-am mai mai mâncat altceva decât cipsuri și umbre. Mi-am amintit, zilele trecute, de Syd Barret. Chiar înnebunise? Chiar își revenise? Mi-ar fi plăcut să-l cunosc, doar ca să-l pot întreba, în numele tău: coaie, tu cum ai avut curajul să ajungi la bătrânețe? Cum ai făcut alegerea între riduri și nemurire?
Eram în facultate când am auzit că a murit, aveam cursurile de Statistică în poală și mi-a părut rău de el, așa cum îmi pare acum rău de mine. Doamne, tu mă auzi, doamnă?
Obosit,
F.
To F., my Flawless Fan,
Fuck Syd Barret, ok? Muzica și scrisul nu se îmbogățesc prin nebunie, băiete. Nici iubirea, deși acolo chiar nu mă pricep. Visează și tu mai frumos! Visează-l pe Gilmour gătind o shakshuka în curu’ gol și uitându-se la tenis. Visează-l pe Clapton neras, scuipând semințe de pepene de la etaj. Căcat, visează-i pe amândoi! Oh, cât mi i-am dorit pe băieții ăștia în același timp! Atât de geniali și totuși atât de diferiți! Când îl atingeam pe umăr, Eric se fâstâcea chiar și dacă era prăjit. Și cu cât era mai prăjit, cu atât cânta mai bine. Cu cât era mai excitat, mai fricos, mai în nori, cu atât cânta mai bine nenorocitul. Iar pe mine mă furnica muzica lui în palme și în urechi și în alte locuri, de-mi venea să-l răpesc și să-l hrănesc cu struguri și cu mine toate viața. Dar eu am murit, iar lui i-au crescut dioptriile, și-n tot timpul ăsta, muzica i-a rămas perfectă. Iar Dave… oh man, Dave trebuia să privească mereu corzile atunci când le atingea, de frică să nu le piardă poate, de frică să nu rămână pustiu și fără noimă, fără singurul lucru care-l ținea în viață sau ceva de genu’. Și acum face la fel, dacă ai observat. Dar atunci, pe vremea noastră, le privea speriat și fericit de ce e în stare să facă, așa cum mă privea și pe mine fix în ochi când mă săruta și apoi se întorcea cu spatele, să-l mângâi pe șira spinării ca să adoarmă. Da, privea corzile Dave. Clapton nu cred că a privit în viața lui corzile într-un concert. Le știa cum îți știi copiii sau toleranța la acid.
Nu-ți iubi eroii, F., și nu-i ține doar pentru tine, că au și alții nevoie. Ia zi, altceva?
Love,
Auntie Jo
Dear Auntie Jo,
More like Anti-Joy, am I right? Haha.
Trăiesc cu impresia că am uitat ceva. Dar nu ca atunci când ieși din casă și simți că n-ai încuiat și ușa, ci ca atunci când te naști, trece timpul, iar la 27 de ani îți dai seama că la un moment dat ai făcut stânga în loc de dreapta sau cam așa, iar totul s-a dus dracului chiar atunci. Iei o pastilă și te crezi mai mare. Apoi iei o alta și te simți mai mic, iar asta durează toată viața. Îi imiți pe toți, de la Jefferson Airplane până la Zeppelin și îți dai seama că cel mai bine și mai bine era să fi ascultat sfatul părinților când îți spuneau să te faci învățător.
Dar tu erai frumoasă, Jo, n-aveai nevoie de șampoane sau șampanie. N-aveai nevoie nici să cânți frumos măcar. Cântai bine și atât, iar frumusețea – la ghenă cu ea! Când am citit despre cum ai murit, am știut că eu nu voi păți la fel, eu nu voi sfârși ca marii artiști slabi de înger. Dar când am citit când ai murit, mi-au înghețat tălpile. Atunci nu mi-am dat seama de ce, abia azi am înțeles. Aveai 27 de ani în ziua când le-ai zis pa, la fel ca mine azi, Curly Jo. Greierii din camera asta îmi cântă la mulți ani și țânțarii gustă pe rând din tortul sângelui meu. Eroina mea, să știi că am pus chitara pe foc, iar luna îmi ține companie în miezul zilei. Respir adânc și simt un praf înecăcios care se ridică blând, ca-n ziua când a plecat și Bowie. Keep your ‘lectric eye on me, babe / Put your ray gun to my head / Press your space face close to mine, Love / Freak out in a moonage daydream…
Dear F.,
Lasă chitara să ardă. Lasă greierii să-ți cânte ce vor ei și pe țânțari să lunece orgie pe transpirația ta. Apoi ieși de-acolo și ia-o de la capăt. Au chitări frumoase pe Victoriei. Frumoase, nu neapărat bune. Vezi, am luat frumusețea de la ghenă și ți-am adus-o înapoi. Am scos-o din cuibar și am ușuit-o spre buzele și degetele tale. Ți-am ascultat oftatul pe repeat și l-am recunoscut. Îl știu. Dacă nu credeam în tine, nu ziceam: take this sad song and make it better!
Yours silly,
Janis Joplin
