Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 13 noiembrie 2022, la tema „O povestire cu două personaje de vârste diferite. Scrieți-o întâi din perspectiva unuia dintre personaje, apoi rescrieți-o din perspectiva celui de-al doilea”.
Când Aliona Nimovici a ajuns la librărie, editorul Horațiu Gherman era deja acolo. Împreună cu librăreasa se ocupau cu așezarea scaunelor. Aliona i-a salutat. Purta o rochie bleumarin, pantofi bej și își înfășurase în jurul gâtului, cu neglijență studiată, o eșarfă multicoloră de mătase.
Gherman a măsurat-o din cap până-n picioare și a părut mulțumit.
― Singură ai venit? a întrebat-o.
― Păi da, a răspuns ea, stânjenită. Știi, ai mei sunt plecați. Nici nu-s prea sigură că dacă erau în țară ar fi venit.
Fără să-i remarce tristețea, Gherman a continuat:
― Măi, fată, da’ tu prieteni n-ai?
― Nu prea, eu mai mult cu scrisul…
― Da’ iubit, iubită?
― Iubit… Tocmai ne-am despărțit, a suspinat Aliona.
― Asta e. Încă un subiect pentru prozele tale, a glumit editorul. Pune mâna și ajută-ne. În juma’ de oră ar trebui să începem.
Au terminat de așezat scaunele, au aranjat trei fotolii în dreptul unei măsuțe pe care au pus câteva exemplare din cartea Alionei și trei sticle cu apă.
― E ok, a zis Mirela, librăreasa. Să sperăm c-o să vină lume. Mă duc la treabă.
În drum, a luat câteva exemplare din carte și le-a așezat lângă casa de marcat.
― Mă tem că n-o să prea ai lume la lansare, a zis Gherman. Alții au, fiindcă își invită prietenii, colegii și rudele.
― Credeam că de promovare se ocupă editura, i-a răspuns timid Aliona, aranjându-și eșarfa.
― Măi, fată, noi ne ocupăm, dar totuși, tu… chiar nimic? Ai emoții?
― Cam am.
― Ai ales un text pe care să-l citești? L-ai citit acasă cu voce tare? Ți-ai pregătit și tu niște răspunsuri la întrebările alea pe care urmează să ți le pun? Hai afară să fumăm și să-mi povestești, i-a zis Horațiu Gherman.
Aliona l-a urmat supusă, deși ea nu fumează. I-a spus din ce povestire urma să citească și editorul a dat nemulțumit din mână.
― Aia? În fine.
― Citesc din ultima, atunci, că și pe aia am pregătit-o, a zis Aliona Nimovici cu o voce mică, părând pe punctul să leșine.
Horațiu Gherman și-a dat o palmă peste frunte.
― Ce dracu’? Stai, măi, fetițo liniștită, că n-o să se-ntâmple nimic grav. Sunt… bune amândouă, că altfel nu te publicam. Ia o gură de apă. Așază-te!
N-a reușit s-o calmeze. Pauza lui Gherman dinaintea cuvântului „bune” a făcut-o din nou pe Aliona să se îndoiască de proza ei. A început să gâfâie. Și-a dus mâna la gât și a lărgit nodul.
― Să nu-mi faci vreun atac de panică! a prevenit-o Horațiu Gherman. Nu-i momentul. Uite, au început să vină oameni. Respiră adânc! Inspiră! 1, 2, 3, 4, aer rece. Reține aerul. Expiră! 1, 2, 3, 4, aer cald.
Aliona s-a conformat. A inspirat 1, 2, 3, 4, aer rece. A reținut aerul. A expirat 1, 2, 3, 4, aer cald. Editorul a luat-o în brațe și a mângâiat-o pe spate.
― O să fie bine. Ești bună, fetiță, ești bună! i-a susurat în urechea stângă.
Cinci minute mai târziu, Horațiu Gherman era nervos că invitatul n-ajunsese.
― Unde-o fi Felix? Iar întârzie. Să mă ia dracu’ dacă-l mai invit la vreo lansare.
Între timp, cei câțiva cititori care veniseră la eveniment ocupaseră scaunele de pe ultimele două rânduri. Horațiu Gherman s-a dus la ei și i-a rugat să se așeze mai în față. Aliona l-a auzit spunându-le că se va filma și că ar da mai bine să se vadă locurile ocupate.
Ea și Horațiu s-au îndreptat spre fotolii. Chiar atunci a apărut și Felix Slaviș. Aliona Nimovici s-a așezat pe fotoliul din mijloc, si-a căutat o poziție comodă și le-a zâmbit celor prezenți. Și-a aranjat din nou eșarfa care tot aluneca. Adevărul e că Alionei nu-i plăceau eșarfele și habar n-avea cum se poartă. Asta era a maică-sii, ea nu avea astfel de accesorii în garderobă.
― Ne bucurăm să vă avem alături de noi în această seară, la lansarea acestui minunat volum de proză, scris de minunata și talentata Aliona Nimovici, de a cărei descoperire sunt foarte mândru. A fost o zi superbă de toamnă și ați fi putut să mergeți să vă plimbați în parc sau la o bere, un vin cu prietenii, dar sunteți aici și vă mulțumesc. Mulțumim și gazdelor noastre, librăria…
Aliona nu reușea să se concentreze. I se părea că totul e ireal. Visase atât de mult la acest moment, încât acum, când îl trăia, se simțea copleșită. Știa că a avut noroc. Alți scriitori umblă ani de zile din ușă-n ușă, din editură-n editură cu manuscrisele lor și sunt refuzați. De ce se gândea la asta tocmai acum? Pentru că a recunoscut în public pe cineva. Da, și-a spus, el e. Un coleg de la cursul de scriere creativă. Nu știa cum îl cheamă, nu vorbise niciodată cu el. L-a remarcat doar pentru că era foarte elegant, cu barbă îngrijită și, cu siguranță, cel mai bătrân dintre toți. Singurul care a recunoscut că el scrie ca să publice, nu ca sensibilii ăilalți care repetau ca o incantație că ei scriu pentru ei, că scrisul e ca o terapie și alte asemenea stupizenii. I se părea minunat că a venit la lansarea ei. Ea îi invitase pe toți și ei păruseră entuziasmați, o felicitaseră, promiseseră că vin, dar niciunul nu era în sală. Numai el. L-a salutat cu o ușoară înclinare a capului și i-a zâmbit. El i-a răspuns în același fel. Era singurul om din public pe care îl cunoștea, care era de partea ei. Această constatare a liniștit-o, a ajutat-o să se relaxeze, a făcut-o să se uite la bărbat cu alți ochi. L-a găsit chiar atrăgător. Era sigură că dacă ar invita-o în oraș, nu l-ar refuza. Poate și mai mult. Ce dacă e mai în vârstă? E matur și are experiență. Asta ar fi ceva nou pentru mine, s-a gândit Aliona și i-a zâmbit din nou. Cu un gest de cochetărie și-a aruncat unul dintre capetele eșarfei peste umăr.
― Aliona, sper că nu ți-ai pierdut vocea din cauza emoțiilor! l-a auzit pe Horațiu Gherman. Te rugăm să ne răspunzi la câteva întrebări despre cum ți-au venit ideile povestirilor din acest volum. Publicul, cititorii ar dori să știe dacă ele sunt ficțiune sau au și o componentă autobiografică.
Relaxată de-acum, Aliona a răspuns cu atâta aplomb încât Horațiu Gherman a fost luat prin surprindere.
A vorbit apoi Felix Slaviș. Zicea ceva despre temele grele alese, despre procedeele stilistice pe care le-ar fi folosit, despre personaje cu multe profunzimi și subtilități… Deși l-a urmărit cu atenție, Aliona n-a fost sigură că vorbește despre cartea ei. Un discurs plin de falsă deferență. Vorbe prea mari despre o carte mică, și-a zis în sinea ei cu multă sinceritate. Măcar mi-o fi citit cartea?
Tânăra scriitoare a trăit un nou moment de spaimă când, uitându-se înspre scaunul ocupat până atunci de bărbatul elegant, a observat că e gol. A crezut că a plecat și s-a simțit dezamăgită și trădată. S-a liniștit când a descoperit că, de fapt, era la casă să-i cumpere cartea.
La îndemnul lui Horațiu Gherman, Aliona a citit câteva paragrafe din ultima povestire din volum. Lectura ei n-a fost tocmai reușită. S-a bâlbâit, de multe ori a rămas fără suflu. Dar și-a îndreptat de fiecare dată eșarfa și i-a zâmbit colegului ei care, la sfârșit, a aplaudat îndelung. Ar putea să iasă ceva de-aici, s-a gândit Aliona.
A urmat sesiunea de autografe. Știindu-se emotivă, Aliona își pregătise de-acasă câteva formule magice pe care să le scrie pentru cititorii care își doreau să aibă cartea ei cu dedicație. Bineînțeles că le-a uitat aproape pe toate.
Când în sfârșit bărbatul s-a apropiat de măsuța ei, Aliona s-a gândit din nou că de-aici s-ar putea să iasă ceva, așa că i-a scris pe prima pagină numărul ei de telefon. Apoi, a tras de unul din colțurile eșarfei. Bărbatul a privit cum eșarfa i se descolăcește din jurul gâtului și îi ajunge în poală mototolită. Aliona i-a restituit cartea fără să îl privească, așa că nu i-a văzut dezamăgirea.
*
Un bărbat elegant, cu barbă îngrijită se strecoară înăuntru. A întârziat. În mijlocul librăriei sunt puse câteva rânduri de scaune, iar în fața unei măsuțe, cu cărțile în față, stau autoarea, Aliona Nimovici, editorul de la Cartea Neamului, Horațiu Gherman, și, probabil, un critic, ori vreun scriitor pe care bărbatul nu-l recunoaște, deși în ultimii ani a devenit un obișnuit al acestor evenimente. Le vânează, nu ratează niciunul. Chestia că nu-l recunoaște pe invitat îl intrigă un pic. Evenimentul a început deja. Se miră, pentru că de obicei întârzie mult peste ora anunțată. De cele mai multe ori apar probleme tehnice sau întârzie invitatul.
Puțini oameni la lansarea asta, își zice. Chiar n-o avea prieteni tânăra autoare? E mai bine așa, mai puține cărți cu autograf. Sau poate o fi proastă cartea… Oricum, pentru el nu contează dacă e bună sau proastă. O s-o cumpere și o să obțină autograf și dedicație. N-o s-o citească nici pe asta.
Lui i-au refuzat manuscrisul. Mai multe edituri. Ba că ar mai avea de lucru, ba nu se încadrează în linia editorială, d-astea. El n-a avut parte de sesiune de autografe. Să stea la măsuță, să le zâmbească oamenilor care stau la coadă cu cartea lui în mână, să-i întrebe pentru cine, numele dumneavoastră? și apoi cu capătul pixului în gură să mimeze că se gândește la o dedicație personalizată. Asta e, se mulțumește cu autografele altora. A strâns deja aproape un raft de cărți cu autograf. Valoarea lor a început să crească pentru că unii autori nu mai pot da autografe. Bineînțeles că ar putea să-și scoată cartea pe banii lui, dar ce fel de scriitor ar fi? Cum i-au picat refuzurile repetate? S-a enervat, dar așa i-a venit ideea.
La cursurile alea de scriere creativă – ei bine, da, în ultimii zece ani le-a frecventat asiduu – s-a tot zis că la noi în țară nu se poate trăi din scris. Tiraje mici, oricât de bine ai scrie, cititori sunt puțini. Dom’le, oamenii nu citesc și nu cumpără cărți! Asta o spun mai toți destul de apăsat. El crede că dac-ar scrie vreunul cu adevărat bine, oamenii i-ar cumpăra cartea. Pe-a lui, care e genială, nu o publică nimeni. E sigur că ar avea succes de piață. Niște idioți editorii ăia, nu înțeleg valoarea. Chiar nu se poate trăi din scris? Poate din scrisul tău nu poți, dar din scrisul altora… Sau din vânzarea cărților cu autograf? Nu, nu s-a apucat să vândă încă din ale lui. Are răbdare, știe c-o să le crească prețul.
Se așază pe un scaun și încearcă să fie atent. Se discută despre tânăra scriitoare. A terminat facultatea, a scris câteva povestiri publicate în reviste și antologii și aceasta este cartea ei de debut. Se întreabă despre ce-o scrie ea la nici treizeci de ani. Scrie din cărți, că din experiență, de unde? „Cartea ei cuprinde un număr de douăzeci și nouă de povestiri care au ca temă centrală dragostea neîmpărtășită”, perorează Gherman. Adică ar trebui să creadă că până la vârsta asta a avut douăzeci și nouă de relații care s-au terminat prost? Marș d-aici! Apoi vorbește invitatul. De cum a căscat gura s-a prins că e critic. Spune niște vorbe, gen: „o discriminare necesară ne obligă să vorbim despre literatura tinerilor și literatura pentru tineri și, în cazul de față, despre literatura femeilor și literatura pentru femei”. Hai sictir! Literatura ar trebui să fie pentru toată lumea, indiferent de vârstă și de sex, el așa gândește. Invitatul continuă: „Dragostea este un material literar foarte ofertant”. Serios? „Toate povestirile din acest volum conțin repere estetice și morale care vor face proza tinerei Aliona Nimovici să devină una de referință.” Bla, bla. Bleah. „O să auzim vorbindu-se despre ea și proza ei.” Asta cu siguranță se va întâmpla, că doar d-aia este el aici.
Se ridică de pe scaun și se duce să cumpere cartea. O răsfoiește, o miroase. Încă o porcărie de carte apărută însă în condiții grafice deosebite. Trebuie să recunoască: are o copertă foarte mișto. Se uită după cartea lui Lucian Piflaru la a cărei lansare a fost acum trei luni. N-o vede, așa că întreabă librăreasa de ea.
― S-a epuizat, îi răspunde amabil femeia.
Îl știe din vedere de la lansări.
― Se aude ceva de al doilea tiraj?
― O să-l scoată curând. Poate nu știți dar autorul a sfârșit în niște împrejurări tragice. Asta a stârnit interesul publicului.
― Știu, știu, răspunde el.
― Dacă-mi lăsați numărul de telefon, vă sun când apare și vă rezerv un exemplar.
Replica librăresei îl surprinde într-o oarecare măsură.
― A, nu, mulțumesc, nu-i nevoie. Am fost la lansare, o am cu autograf.
― Dacă stau să mă gândesc, îmi amintesc că ați fost. Da’, în cazul ăsta, de ce întrebați de ea?
Femeie asta e prea curioasă, se gândește bărbatul. Își freacă barba.
― Mă gândeam s-o fac cadou unui prieten, mormăie el.
― Da, o carte e întotdeauna un cadou salvator… Nu știi ce să iei? Iei o carte.
Bărbatul e ușor agasat de vorbăria librăresei, dar încă nu se dă dus de la casă. Mai are niște întrebări.
― Dar cartea lui Ștefan Bondar, aia cu titlul imposibil de ținut minte o mai aveți?
― Stați să mă uit în calculator… o secundă… ăăă, da, mai am cinci exemplare. Ăsta e deja la al doilea tiraj. Dar n-or să mai existe exemplare cu autograf. Știți că și Ștefan Bondar a murit?
Nu așteptă răspuns și continuă:
― La câteva săptămâni după lansare, tot condiții suspecte… L-a împins cineva în fața trenului. Tragic. Era așa tânăr și frumos! Camerele au înregistrat totul. Se vede cum a fost împins. Dar poliția n-a fost în stare să identifice făptașul. Doriți să-i cumpărați cartea?
― Cât costă? întreabă el doar ca să tragă de timp.
Librăreasa îi spune prețul.
― Deci nu s-a scumpit, remarcă bărbatul.
― Să înțeleg c-o aveți și pe asta? Păi, și-atunci, de ce m-ați mai pus să caut?
― Eram curios cum au mers vânzările după ce-a murit autorul, dacă s-a scumpit… se bâlbâie el.
― Aaa, zice femeia. Păi, bine, foarte bine, că știți și dumneavoastră, la noi, despre morți, numai de bine. Cum mori, cum capeți valoare.
Se ridică de pe scaun și, cu mâinile sprijinite de masă, se apropie de urechea lui ca și când ar vrea să-i împărtășească un secret.
― Nu vi se pare ciudat că în ultimii ani tot mor scriitori imediat după ce-și lansează cărțile?
― Poftim? se face el că n-a priceput.
― Mor scriitorii, repetă ea. Vreo patru-cinci, deja… În împrejurări suspecte, otrăviri, accidente… Și poliția nu face nimic. Eu nu mă plâng, că nouă ne cresc vânzările, dar totuși… Mă gândesc că un criminal în serie umblă în libertate…
Bărbatul zâmbește și își spune că librăreasa asta nu-i chiar tâmpită, dar, în loc să-i confirme teoria zice:
― Domnișoară, io cred că citiți prea multe cărți. Dar e de înțeles având în vedere unde lucrați…
― Ei, da’ și dumneavoastră se pare că citiți mult, îi zice ea privindu-l pe sub gene.
Se uită la ea mai atent și găsește că-i chiar drăguță, cu ochii ăia verzi-cenușii enormi și cu fața aia mică plină de pistrui.
― Poate ieșim cândva la o cafea? îndrăznește el timid.
Se aștepta să îl refuze, dar librăreasa îi zâmbește și-i întinde o bucată de hârtie:
― Mi-re-la… cântă ea. Și telefonul meu.
― Mirela, zice el. O să vă sun.
Ia bucata de hârtie fără să-i spună cum îl cheamă, plătește cartea și se întoarce la locul lui. Așteaptă vesel sesiunea de autografe. Chiar acum, tânăra scriitoare își citește una dintre povestiri. Are emoții, se bâlbâie, își aranjează eșarfa. El se uită la eșarfă, închide ochii și își imaginează cum i-o va înfășura în jurul gâtului, strâns, tot mai strâns, până își va pierde suflul… La sfârșitul lecturii, o aplaudă.
